BOTA LUCIAN-VICTOR

 

***

mă sufoci cu tăcerea ta...

peste mine cad zăpezi amare

fereastra nu mai răsare soarele, mereu

îmi arată apusul

în mine

rămâne un sihastru să se roage

ca

peste veacuri să treacă

ceața de pe insulă

din trup, din ochi

din orbi...

***   

am simțit umbrele tale

cum mă sugrumă

te arunci ca o viperă ce își ascunde veninul

în sărut

despicându-mi trupul

peste anotimpuri 

împrăștiindu-l dincolo de zări

*** 

m-am transformat într-o ultimă ploaie

căzută peste trupul tău

sărutându-l

apoi a început să ningă

din ochii tăi

cu alb

***

să fii sănătos, să poți alăpta cuvântul,

să poți alunga tăcerea în care ești încarcerat

cu viața într-o lume

în care orbii alungă lumina

celui răstignit

o lume pe care

dacă o întorci pe dos își arată

colții de câine turbat

zâmbind frumos

cât pentru ziua de mâine

***

am simțit iubirea rostogolindu-se

pe pat

ca o felină

ieșind din propriul trup, învelindu-mi

pământul de pe oase

***

am simțit azi cum ploaia

îmi sugrumă secundele și pleacă

acele secunde în care te iubeam mai mult

decât ieri

văd lumina cum

se stinge odată cu ploaia

care arde

pământul însetat de fericire

şi caii care mușcă nori negri

din iarba proaspătă

lăuntric soarele se zbate între ape...

***

camera aceasta își are memoriile ucise

nu te mai întâlnesc în niciun

colț al inimii prăfuite

nici măcar parfumul tău

nu mai insistă

a trântit ușa sculptată a timpului

și

a plecat spre alte dimensiuni

miroase a toamnă cu ploi mărunte

ce scorojesc pereții acestei camere

temându-mă

că mă voi muta din propria inimă

nu departe de mine...

sunt năucit și gol

pe dinăuntru

camera aceasta nu mai cuprinde

cerul în brațe

plouă în ea

deși

acoperișul își poartă țiglele noi

cu mândrie

așa se dezlănțuie toamna în mine

când nu ești tu

***

mă desprind de sentimente

precum frunzele de copac

trupul mi-e pământul nearat

încă din toamnă

visele mi-s aripi îngenunchiate

caii mei duc

povara gândurilor

spre primăvară

de la anii mei

ce mai pot aștepta?

decât să mi se surpe

din nou

pământul

cu toate roadele gândirii...

***

despre sensul unei vieți absurde

încă

nimic nu pot spune

știi

e absurd să lupți cu absurdul

într-o lume absurdă

preocupată de tine și de mimica ta

nu înțeleg cum rotunjirea unor cuvinte

iau forma absurdului

pe o margine de neuroni

***

mi-a fost sufletul tăvălit prin rugină –

sunt departe de lumină

respir rugina acestor trecători

zilnic

trec și îmi calcă atriile, ventriculii,

ruginindu-mi inima...

Bota Lucian-Victor (n. 04.12.1986, Ocna – Mureș). A urmat cursurile Grupului Școlar Agricol “Alexandru Borza” din Aiud și este absolvent  al Facultății de Zootehnie și Biotehnologii din Cluj-Napoca. Locuiește în Municipiul Aiud.  

Activitate literară:

2008: publică în revista Pagini aiudene poeziile Timpul şi În adâncul inimii;

2009:  publică în revista Discobolul poeziile Suflet în mișcare și Simt;

2009: debut în revista Visul (Orăștie) cu poeziile Lacrimi (nr. 46), Rupt (nr. 36), Viața, Sunt o lacrimă și Pe lângă lac (nr. 36);

2009 – 2010: a participat la colocviile de literatură și arte sub egida Centrului Cultural „Liviu Rebreanu”;                                                  .

2013: îi apar poeziile Praf de toamnă și Sunt scriitorul cu sufletul în cătușe în revista Singur;                     .

2013, septembrie: publică în Revista A.V.A (nr. 6) poezia Într-un moment al învierii;

2013, noiembrie: publică în Revista A.V.A (nr. 8) poeziile Oglinda și Curcubeul;

2016 (2, 3 și 5 august): publică pe webcultura.ro poeziile: E atâta ploaie, Fereastră deschisă, Lupii;

2016 – 2017: publică versuri în antologiile Aripi de zăpadă (editura LifeArt, 2016) și Antologia prieteniei (vol. I, editura omega Buzău, 2017);

2017: publică poezie pe eCreator

Citește mai multe poezii aici: Bota Lucian-Victor - Poeți înghețați și Bota Lucian-Victor - Pe arcuri electrice

Copyright © 2017 Bota Lucian-Victor

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.