TEODOR DUME - LACRIMI PE ALTARUL TIMPULUI

Teodor Dume – Lacrimi pe altarul trupului (editura Pim, Iași, 2018): Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterul lumii (…). Poetul simte o elevaţie reflectând la conceptul şi percepţia Timpului. Ţine piept, este pregătit în faţa atâtor abise, consimţite, atât morale cât şi fizice, ne conduce la poetul simbolist care spunea: ”am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al numărului. Acum mă simt tot timpul ameţit” (Charles Baudelaire) Ferestrele deschise de Teodor Dume sunt luminate de o candelă a frumosului, a sinceritaţii absolute, a unei sfinţenii asumate, condiţie sine qua non de a ajunge la esenţele universale, poezia fiind teritoriul nelimitat al absolutului. Viața spiritului este tainică şi fără Dumnezeu, autorul nu se vede pe drumul morţii, cel mai semnificativ şi mai profund eveniment al vieţii. Poezia este accesitul transcendental, poetul refuză omul tragic, optează pentru tot ce este graţios ori sublim în acest paradis regăsit, întindere de ape liniştite «şi câteodată cu resturi de durere». (recenzie semnată de scriitoarea Angela Nache Mamier)

Faţă în faţă cu mine

azi stau faţă în faţă cu mine

pentru a-mi putea da seama

cât sunt adevăr

cât minciună şi

cât sunt eu

ceea ce înseamnă

că fac parte din lumea

lucrurilor ce încă respiră

azi voi învăţa cât

să dau vieţii

cât morţii şi cât să

las lui Dumnezeu

apoi

mai am de făcut

un singur drum

unul singur

poarta o voi lăsa întredeschisă

să intre toţi rătăciţii pământului

şi când moartea

mă va căuta pe acasă

eu

voi fi departe

departe

departe...

Casa de la răsărit

am să-ţi dau din mine câte o zi

doar una

suficient cât

să-ţi clădeşti o casă

cu ferestrele înspre răsărit

de unde

seară de seară o

să mă vezi trecând

să nu mă strigi

lasă noaptea să respire din mine

ca-n tăcerea ei să-mi pot

înveli chipul

pentru o altă zi

schijele de lună îmi intră în ochi

şi frigul din oase

îmi subţiază tăcerea

mă retrag în deşertul din mine

şi aştept

primul său semn

Risipiri…

     (doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot

      vedea ceva total diferit - Octavian Paler)

În începutul ăsta de iubire

(strecurată pe furiş într-o clipă)

moartea se preface că nu ştie nimic

despre actul de fericire în doi

dar continuă să umple golurile

cu semnificaţii

pentru nevoile de azi ale trupului

în rest doar gesturi constante

între care respirăm...

cineva mă strigă, teo…

de câte ori ţi-am spus

să nu mă mai strigi pe numele mic

că s-ar putea ca vecinii

să creadă că

suntem amanţi

oricum fericirea creşte între noi

o privim prin fereastra de la răsărit

din când în când o purtăm în braţe

ca şi când

s-ar fi născut

din prima noastră dragoste

uite

trecătorii au ură în priviri

vântul sălbatec ne suflă tăcerea

timpul ne bate pe umăr şi

se adapă din noi

tăcere

cineva de dincolo de gard mă strigă

teo...

Timpul, o execuţie lentă

creşte în mine ca un aluat

nu-i bai zic

parcă asist la propria-mi execuţie

tristeţea măcinată mărunt

îmi intră prin piele

am răbdarea unui castor

cu degetele încărcate de cuvinte

scriu ultimul bilet şi

din când în când

dialoghez cu singurătatea

nu

nu mi-e frică de moarte ci

de neputinţa de a mai fi

ceea ce am fost

simt cum umbra mi se scurge

pe lateralul feţei

transformându-mă

într-un canal de scurgere

a rezidurilor

nu mă priviţi

lăsaţi timpul să-şi vadă de treabă

Citește aici poezii din volumul: Devoratorul de umbre și Când umbrele trec strada
Mai multe poezii și profilul autorului: Teodor Dume

Copyright © 2018 Teodor Dume

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.