GILDA VĂLCAN

Membră a Uniunii Scriitorilor din România














***

între noi este o graniţă de netrecut:
tu m-ai iubit mişeleşte,
eu te-am iubit dumnezeieşte.
nu dragostea a lipsit dintre noi,
nu ura ne ţinea departe.
cînd tărîmurile ne erau îndepărtate
visam să ne întîlnim.
şi ne întîlneam.
însă dracii tăi săreau pe îngerii mei
iar îngerii tăi se ascundeau în noapte
la vederea neputinţei mele de a biciui,
silabă cu silabă, toate gîndurile tale
mutilate de închipuirea celor mai
neînchipuite fapte.
lînga tine auzeam cum se ascut cuţite,
cum pixuri ieftine semnează pacturi nesăbuite.
la început îngerii mei dansau cu îngerii tăi
şi dracii noştri se împăcau şi se domoleau ca fraţii.
în ultimele veacuri însă
dracii tăi săreau pe îngerii mei,
cuţitele ce-ţi răneau sufletul amăgit de rău
tăiau în carnea sufletului meu...
am împrumutat maşina de cusut a mamei
şi m-am cîrpit fără îndemînare:
ochiul meu priveşte din frunte,
inima mea bate în cer,
iar răsuflarea abia se aude ieşită din umărul altuia.
toate acestea au costat scump,
a trebuit să amanetez ceea ce aveam
împreună:
mişelească - a ta, dumnezeiască - a mea.


***

la un moment dat totul era lichid
omul trecea prin tot,
inima trecea prin zid.
singura cale era să curgi prin vid
altfel riscai să te amesteci cu orice piatră,
cu orice plantă,
părea că totul plînge la infinit
şi călătoream, pămînt fluid,
printre stele.
era mai greu cînd ajungeam aproape de soare
şi începeam să ne evaporăm,
particule fine de vis se împrăştiau
şi străluceau ca o ploaie de vară.
nu era rău, te puteai odihni,
nu te durea nici un os,
însă,
dorul de o simplă îmbrăţişare
începea să crească, să aducă aproape lichide care
nu se puteau amesteca
şi se înfăşurau unele în jurul altora pînă împietreau.
abia atunci pămîntul a început să semene cu o sferă,
să se rotească, să plutească,
abia atunci a devenit rece şi mai puţin lichid,
din dorul unei îmbrăţişări tăcute,
care să dureze la infinit....


***

atîta furie în tine,
atîta ură încleştată în oase.
îmi ceri un răspuns,
însă eu ţi le-am dat deja pe toate.
un motiv în plus pentru ca furia ta să crească,
să se întindă, plagă, peste tot ce a fost poveste,
sau vis, sau întîmplare.
nimic în schimb, nici o schimbare.
un drum bătut în sus şi în jos,
ne întîlnim în pragul lumilor şi aşteptăm.

  - ne scoatem aşchiile din carne -
...
ceva neaşteptat, ceva neîntîmplat
şi uite aşa nu se mai întîmplă nimic,
muţi în faţa zilelor ce trec nemiloase

- priveşte ridurile, firele albe, pielea cenuşă, şoapta din case –

bineînţeles că nu te aştept,
căci n-am plecat niciunul nicăieri,
stăm în pragul fiecărei case ridicate de noi,
una pe zi,

 - să avem unde visa cînd e închis azilul de noapte –

şi nu reuşesc să-ţi desprind furia din oase,
de parcă ar trebui să citesc în stele ce te apasă.
sau ar trebui să mă prefac că totul e bine
şi tu eşti şi ai fost cel care mă aşteaptă pe mine.
dar eu,
eu te vedeam în vis cum plecai să cînţi
la o altă fereastră
la o altfel de casă
ridicată de alţii.

nu, noi
-  despărţiţi de lungul unei palme -
nu vom putea ajunge unul la altul,
ne desparte furia din oase...

Cu uşile întredeschise/A puertas entreabiertas


***

în oceanul de piatră am înotat
pîna mi s-a şters orice urmă de rană.
nu este mîngîiere mai tandră,
mai sinceră, mai rară, mai caldă
decît a inimii de piatră.
ea îşi aminteşte la secundă miile de ani
în care a fost încercată
şi ştie, printr-o uşoară alunecare,
să vindece, să topească, să prefacă
în apă de sîmbătă spre duminică
chiar locul acela care doare pîna la os.
(voi adormi în visul celui ce n-am fost.)


***

Ce ţi-a oferit el şi nu ţi-am putut da eu?
"Luna de pe cer."
Cum aşa?
"Nu ştiu, nu ţi-aş putea explica nici într-o mie de ani! Şi nici măcar nu i-am cerut ceva. M-a luat de mînă şi, de cîte ori Pămîntul mă atragea în mrejele lui albastre, el mă strîngea uşor de degete şi-mi lua cu inima toată încrederea. Mă ridica din cea mai neagră prăpastie. Nici măcar nu-mi rostea numele, mă găsea după culoare, sau după tăcerea unei dureri de nerostit. Nu mă lăsa prea mult în soare (îmi este pielea atît de subţire încît arde imediat, am straturi de pete de la atîta soare), îmi potolea setea cu o singură adiere, îmi pava drumul cu un singur vers din muzica ce ne însoţea."
Drumul spre Lună?
"Da, cred că da. Nu ştiu bine unde mă aflu, dar pentru poeţi aici e Luna. Nu vreau să cobor, de aici totul e un spectacol şi doare mai puţin cînd vă ucideţi fără motiv. Uneori."
Am aflat că îţi pierzi minţile, că ţi le-ai pierdut de cîteva ori.
"Aşa e. Nu ştiu dacă se va mai întîmpla. Aici, pe Lună, toţi sînt frumoşi şi trişti. Acolo, pe Pămînt, n-am mai avea minte pentru a înţelege ceva atît de absurd. E bine aici, vă vedem în fiecare zi şi nu vă ducem dorul."
Te-a sărutat?
"Nu."
Aţi făcut dragoste?
(Rîd) "O, nu, nici măcar atît! Am încercat cînd s-a rătăcit prima dată pe Pamînt. Nu ştiam ce vrem unul de la altul. Însă nu era vorba de asta. Aici, pe Lună, nu se întîmplă aşa ceva, aici eşti mereu altundeva şi mereu ţinut de mînă de acel cineva care te-a adus."
Nu înţeleg nimic.
"Nu e nimic de înţeles. Ai întrebat unde sînt. Ai dat telefoane la prieteni, ai vizitat toate spitalele, te-ai împrietenit cu soţul meu şi tot nu m-ai găsit. Aşa că iţi scriu scrisoare de pe Lună. Aici mă vei găsi mereu."


Societatea Tinerilor Universitari din RomâniaGilda Vălcan: Lector universitar la Facultatea de Drept a Universităţii „Tibiscus” din Timişoara, doctor în filosofie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2006), profesor asociat al Universităţii din Padova (2007-2008), profesor invitat al EPHE din Paris în cadrul programului Erasmus (2011-2017), profesor invitat al Universităţii l’Orientale din Napoli în cadrul programului Erasmus (2015-2017), membră fondatoare a Societăţii Tinerilor Universitari din România, membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Premii:

1998: Premiul revistei Orient Latin” la ediția a-III-a a Concursului de poezie “Gheorghe Pituţ
2003: Premiul pentru debut al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Pe linia spatelui tău” (editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2002)

Volume publicate:

Pe linia spatelui tău (poeme, editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2002)
Antichitatea în filosofia lui Nietzsche (editura Bastion, Timişoara, 2008)
Cu uşile întredeschise (poeme, editura Marineasa, Timişoara, 2011)
Cu uşile întredeschise/A puertas entreabiertas (poeme – traducere în limba spaniolă de Cătălina Iliescu-Gheorghiu, Onada Edicions, Benicarlo, Spania, 2014)
Femeia de sticlă (poeme, editura Marineasa, Timişoara, 2012)
medusa (editura Brumar, 2018)

Copyright © 2017 Gilda Vălcan
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Niciun comentariu

Un produs Blogger.