GILDA VĂLCAN - PRIVIGHETOAREA MECANICĂ

 

Gilda Vălcan – Privighetoarea mecanică (Editura Brumar, Timișoara, 2024): Atentă la transformările petrecute în poezia europeană, Gilda Vălcan aprofundează limbajul poetic în cheie neomodernă și poeziile ei îl interpelează pe cititor, impunându-i experiența unui univers nou ce își propune să zdruncine principiile a tot ce e considerat ferm, sigur, comun și trivial, riscând chiar să frizeze nebunia. Universul ei poetic, fondat pe ceva ce n-are de-a face cu definitul, cunoscutul și reprezentabilul, atestă un dialog mereu în act cu un interlocutor, un conflict permanent în acțiune, modalitatea ei de a se da în ființă. Numind lumea înconjurătoare, Gilda Vălcan intră în dialog cu ea; apelul ei se deschide în cuvântul poetic, dând un spațiu și o voce ființei într-o descoperire continuă. Versurile poetei demonstrează o pluralitate și simultaneitate de interese tematice și atitudini stilistice: de la tragedie la invenția fantasmatică, cu fațete simbolice, de gust amar, câteodată grotesc, cu accente populare, până la elaborarea extrem de rafinată a unor sugestii extraordinare despre existență și gândire. (Irma Carannante)

Poetul

S-a așezat poetul pe partea nefericită a vieții
A coborât cortina de sticlă și a privit femeia
cu reproșul celui niciodată iubit.
S-a așezat femeia în calea poetului:
„voi sta aici, voi sta o viață dacă trebuie,
Voi asculta tot ce ai de spus
Voi căuta să înțeleg ceea ce e de înțeles
Și, mai ales, ceea ce nu e de înțeles.
Voi sta și voi încerca să sculptez în mine
femeia care te va face fericit!”
Tu nu înțelegi, femeie, nimic nu-l face fericit pe poet!
Trupul tău nu e îndeajuns de trup,
Sufletul tău nu e îndeajuns de suflet
Iar mintea,
oricât de iscoditoare ar fi, nu va găsi
cuvântul potrivit care să-l facă pe poet fericit.
Cruntă e soarta femeii care-l iubește pe poet!
Cruntă, hulită și neiubită îi este viața!
Căci femeia iubită de poet este o femeie închipuită,
O femeie cu trup mai mult decât trup
Cu suflet atât de în cer încât e de neatins,
Cu mintea de pe altă lume,
Cu numele rostit doar în vis.
Pe poet nu-l face fericit femeia,
Pe poet nu-l face fericit nimic.
El s-a așezat pe partea nefericită a lumii,
E atât de neînțeles încât nici singur nu se înțelege.
Așteaptă poetul,
Așteaptă, dar nu o femeie,
Așteaptă un vers care să-l facă și mai de neînțeles.


Perles de pluie 1

Pămîntu-i rotund, pămîntul e plat,
E negru-albastru, e roș-împărat.
Pămîntu-i povestea unui alchimist,
E furia oarbă a unui dentist.

La firul ierbii văd numai păcat,
Pămîntul e umbră, în gol aruncat.
Mai sus de iarbă nu am urcat
Să fiu pe aproape pe timp de-ngropat.

Iar vîntul... O, vîntul! Se plimbă încet
Pe coapsele rupte, pe gînd de ascet
Și-aduce aminte de ziua de ieri
În care eram amîndoi prizonieri:

Închiși în cutia cu vise speram
Să fim peste ceruri mai mult de un gram,
Să fie toți zeii sclavi fără grai,
Pămîntul să mintă, să fie dușman.


Pelerina

L-am văzut pe om plecând
Cădeau toate din el,
Bruma de bucurie,
Speranța, un țel, prima iubire,
Prietenul din copilărie.
— Ce om frumos a fost, ce om frumos!
O, om frumos! —
Felii, felii se desprindeau,
Nu credeam ochilor,
Plecând, om rămânea
Plecând, orb rămânea
Încercam să strâng în urma lui,
Le adunam la întâmplare și
În fugă împleteam din ele o pelerină de mag
Amăgitoare ascunzătoare…
Înaintea ieșirii din sat,
Pe linia hotarului
peste care eu nu puteam trece,
Am reușit să-i arunc pelerina pe umeri.
S-a cocoșat…


NU!

Nu,
Nu îți cunosc lumea,
Nu o cunoști pe a mea.
Nu încerca să construiești una imaginară
Nu este cea în care trăiesc.
Nu modelez una în care ai trăi tu.
Nu o voi inventa,
Nu o voi picta,
Nu o voi vedea într-un glob magic,
Nu mă voi plimba în vise prin ea,
Nu am nicio piatră care m-ar ajuta
Nu,
Nu să lovesc în tine, ci să știu ce culoare are inima ta.
Nu știu nimic despre tine,
Nu cunoști nimic din mine.
Nu suntem altceva decât doi străini rătăciți
Nu, nu într-un labirint, ci unul în mintea altuia.
Nu mai am putere să ridic cuțitul,
Nu-mi mai pot despica sufletul, lacrima,
Nu-mi mai pot lăsa inima în grija ta
Nu mai am curaj să cobor în iad după ea.
Nu!


Piatră întoarsă pe dos

Mă plimb prin tine
(Ce cruce porți?)
Te plimbi prin mine
(Pe vârfuri, în șoaptă, așa cum poți)
Ascult cum dospește pământul și-ntreb,
Dacă a existat un început al pietrei spre viață
Trebuie să mai existe încă.
Acolo, undeva,
În groapa aceea a Marianelor.
– A trecut timp peste mare
Pământul e mai departe de soare
Acum trebuie să se întâmple altceva
Să ne desprindem de os
Să o facem frumos,
Așa cum ne-au învățat în cărți,
Omul e piatră întoarsă pe dos.


Închipuiri

Fotografii, imagini, plăsmuiri,
multe din secolul trecut, din cărți, înregistrări, scrisori, pergamente,
Mii
Să ne închipuim… fotografii, imagini,
din viitor, dintr-o lume paralelă, din propria imaginație,
Stivuite, aranjate, atent selectate,
Pentru a-ți găsi în imensa eternitate
Ceva care în amintirea anticilor se numea
Iubire
Sentimente plate precum ecranul
Absorbiți în abstract, virtual,
Precum regele care și-a alungat privighetoarea
Pentru a o înlocui cu una mecanică,
Vrăjiți într-o lume care ar vrăji universul…
sângele meu care se zbate să ajungă la inima ta,
o transfuzie dincolo de timp, de spațiu
carnea care arde, care te-ar vrea…
Aprinsă în mintea mea ca o rană vie
îmi tremura gândul, îmi obosește închipuirea
în care ne atingem ca în jocul
De lumini și umbre desenate de
Mișcarea draperiilor în curentul ușor
din încăperile de pe malul oceanelor.
În viitor fiecare va locui singur pe o planetă
Și ne vom întâlni doar în imaginația altuia
Neatinși, nestinși, puri, singuri, învinși.
 

 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Gilda Vălcan
Citește mai multe poezii aici: Gilda Vălcan - medusa, Gilda Vălcan - Duplicitate

Copyright © 2024 Gilda Vălcan
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.