MIRCEA RADU ZĂGREAN - COLIVIA CU STRIGĂTE

Du-mă!

Du-mă, Doamne, du-mă după vânt!
Să ajung la îngerii rostirii,
Dă-mi lumina zilei în cuvânt
Și un strop din ce spun trandafirii.

Du-mă, Doamne, du-mă după stea!
Inima să-mi fie far la mare,
Să ajungă verbul lângă ea,
Pe corăbii duse de visare.

Du-mă, Doamne, du-mă peste vii!
În ciorchini de fum și de tăcere, 
Să mai fiu copil în poezii
Și să port cămașa de Înviere.

Du-mă, tu, cu glasul tău curat,
Pune-mă în straiele de miere
Ca să fiu un far adevărat
Si să port cămașa de Înviere!

Să bem paharul azi de despărțire

Cu sufletele pline de pustiu...
Când valurile vin peste iubire
Si farul s-a aprins și este VIU.
Dă-mi toată toamna asta numai mie
S-o pun de răstignire lângă gard
Acum când farul este o mumie
Și buzele pădurii parcă ard.
Dă-mi toamna în mireasă îmbrăcată
S-o duc cu prima brumă la altar
Când marea nu-i atât de zbuciumată
Și farul se învârte după har...
Dă-mi toamna într-o ramă de rugină
Să-i pun gutui în sufletul curat
Acum când marea s-a gândit să vină
Ca la o nuntă mare la palat.
Dă-mi doar o bucățică de uitare
Privirea ta să-mi fie-acoperiș
Când se petrec dorințele în mare
Si farul mă privește pe furiș.
Ești toată tu, cu toamna minunată
Ești toată lângă focul ruginiu
Acum când te aștept ca niciodată
Și-aș vrea în ochii toamnei să te știu.
Mai dă-mi cât să ajung în primăvară
Cu mustul prefăcut în întrebări
Să te aștept de-a pururi într-o gară
Cu impiegați ascunși în lumânări
Apoi să ningă mult peste pustie
Și focul să ne poarte în povești
În far să-mi spui încet o poezie
Și eu să știu că și tu mă iubești.

Ne-am întâlnit demult când eram muguri

Dar am rămas acolo amândoi 
Ne scriem nerăbdarea și tăcerea 
Pe urmele ruginii dintre noi.
Ne-am întâlnit demult în POEZIE 
Cu crengi îmbrățișați pe un cuvânt
Pe umbra noastră iubirea este vie 
Și rădăcini cu aripi ne cresc de sub pământ.
Rămân aici cu tine în ploaie și ninsoare 
Și scriu până în vale iubirea ce ți-o știu 
Nici vântul nu mai bate, nici ploaia nu mai doare 
E toamnă lângă mine si totuși nu-i târziu..

Colivia cu strigăte...

Port în suflet atâta iubire!
Pe ochi parcă am o albeață de nori 
Se strânge zăpada plăpândă în fire
Eu te zăresc într-un strigăt de flori.
Stăm în tăcere, cu tăcerea la masă 
Ca la priveghiul iubirii din noi 
Crenguța de brad în pădure rămasă 
Ne cere iubirea înmulțită la doi
Zic să nu facem zăpada să zboare 
Rămânem lipiți de tăcere și ger
Colinda ne pune pe sănii ușoare
Și noaptea ridică păduri de mister...
Stăm în tăcere închiși la căldură 
Ne strigă ninsoarea cu fulgul uscat
Ninsoarea ne cheamă, albul ne fură 
Si frigul se-ascunde sub fumul din sat.
Noi ne-am închis pe noi în chilie 
Strigătul vremii e ca de păcat 
Vorbele noastre s-au făcut colivie 
Și ușa cu zarul e și mai stricat.
Ne vom trezi într-o zi pe răcoare 
Strânși într-un strigăt de ajutor,
Nici de-i închisă iubirea NU moare
Nu se închide cu nici un zăvor...

Așa vrea să vin, cu mirosul de fân după mine

Să văd ce mai faci... Dacă ți-e bine
Să-ți fiu Crăciun și să te iau cu mine. 
Dar e un vis atâta de frumos!
E o poveste cum n-a fost să fie 
Și astăzi dacă lumea e pe dos
Eu te iubesc măcar în poezie.

Cerul meu de sare

Pe cerul meu de sare stelele răsar
Trase de caii zânelor din mare
S-au strâns delfinii obosiți la far
Să ceară niște hamsii de mâncare.
Din inimi de corali se-aud bătăi
Ca într-o ușă-închisă de ninsoare
Eu te aștept cu drag de ochii tăi
Și farul îl împingem lângă soare
Să îți citesc în palmă amintiri
De când credeam că dragostea nu doare.
În alge ne vom pune jurământ
Pe valuri vom lungi Îmbrățișarea
Si când ne vom întoarce pe pământ
Ne vom lua bucatele și sarea
Ți-am scris și pe lalele că mi-e dor
De ochii tăi cu gene de lumină
Pe cerul meu de sare o să zbor
Când fruntea ta de farmece e plină
Dar voi lăsa un cuib de pescăruși
Ca semn că vom întoarce depărtarea
Vom bate cu epavele la uși
Și vom uni balizele cu marea.

Vin din lumi diferite

În cuvinte au strâns sărbători 
Sufletul ei ține iarna
Departe de el și de flori 
Se știu pe de rost și visează 
Să treacă prin coasă târziu
Ea ține iubirea mai trează 
El duce iubirea-n pustiu.
Din ape ies umbre, în palme au nori
Ea strigă pe nume iubirea
El pune iubirea în flori.

Citește mai multe poezii aici: Mircea Radu Zăgrean

Copyright © 2026 Mircea Radu Zăgrean
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

---

---