SIMONA POCLID - SĂ-I MULȚUMIM DURERII

 

***

zbor în coaste
ghimpi de nesfârșit și aspru dor
curgând alene-n ochii de catran și rupți
de o zăbavă fără seamăn
șezând sub tălpile în sânge
nu am nimic, nu fac nimic
din tot ce plămădeam în vis
și pentru că nu a rămas nimic
îmi cos pe spate visele și ochii
să văd, să aud, să pipăi, să miros
dulceagul drum de moarte
pe care, răstigniți și grași umili și-nfrânți se odihnesc
luntrașii disperării și totul mă îndoaie,
și carnea o frământă
și oasele le sparge
căci nimeni nu-nțelege
c-un om ce scrie paște-n pământ cu viermii
și scormonind fără de teamă
aruncă-n lume numai visul
să îi rămână lui veninul

***

să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii, căci numai ea ne-arată chipul morții și mătură pământul, scoțând doar viermii în lumină, mușcând din ochi, scuipând, râzând; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii, căci toți ne lasă singuri, când încă n-am ajuns un hoit; și se îngrețoșează și nu-și mai lasă gura peste noi; și dacă ieri ne-ar fi mâncat și oasele și carnea și ar fi vrut să ne despice-n două, să mângâie și măruntaie, azi le părem cam putrezi și cam goi; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii, căci nu se oprește niciodată și sarea-i curge neîncetat și ne tot spală până-n os, când nimeni nu mai vrea să ne asculte; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii că ne ține în acreala ei și ne împute pentru viață, trecând infernul peste buze, săpând, săpând în tihnă tot pământul vieții, sădind în loc un mort cu oasele-n afară; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii că-i alungă, rând pe rând, pe toți, fără zăbavă, căzând cu noi în groapa aceasta strâmtă-n care plânsul ne adoarme și urletul ne face să cântăm; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii, pe care nimeni nu o vrea, și o alungă și-o blestemă, când ne astupă gura și ne smulge pielea, și ne zdrobește fluierele; trecând prin ochi copaci uscați, trecând ca focul peste brațe, lăsând în urmă numai bube; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii care frânge și niciun om nu ne mai ține-n palme; nu ne mai vrea, cum nu ar vrea otravă, nu ne mai vrea cum nu ar vrea să îl sărute dracii, cum nici flămândului nu i se întinde pâine, ci îi lărgim stomacul; nu ne mai vrea, căci dintr-o clipă-n alta, de la om la fiară, ne-ar trebui atâta dragoste, încât să smulgă dinții, să molfăim tot Cerul, și o atari îmbrățișare, să ne preschimbe mersul, și un atari sărut de jar, să ne decoperteze trupul, să ne scobească inima, plămânii, plânsul, să dăltuiască vise și să arunce în afară numai binele - mărgică luminoasă, jucându-se pe ape, din care se aude scâncet de copil; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii, de care atât vrem să scăpăm și nici atunci nu pleacă, statornică mereu cum nici iubiții nu ajung să fie, trecând cu dragoste prin pori, prin mațe, înconjurând căpșorul plin de aburi, mâncând din suflet și tăcând; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii fără noimă, ce nu ne arată nicicum lumina, ci numai smârcurile și îndoiala; când jalea giulgiu ne îmbracă și când am da orice, orice, dacă-am avea, să ne cuprindă orice apă, să ne ascundă o zi, un ceas, fie și-o clipă, de acest sfârșit pe care nimeni n-o să-l știe și dacă-l va vedea în treacăt o să ne-nchidă ochii - sau nici măcar atât; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii, căci ne strică, și nimeni nu o să ne caute sub catafalc de aer, să ne audă; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii, care nu se mai sfârșește, și care ne-nvață că a iubi înseamnă să mănânci și moarte și numai cel care coboară peste noi, făcându-se sicriu de carne, poate spune: eu te iubesc cum n-am iubit pe nimeni și mor acum și voi muri și mâine, și salcie, salcâm, cireș am să devin, și carnea ta, ca-n prima clipă a vieții, nicicând va putrezi; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii, care se crăcește fără rușine-n nopțile de spaimă și carnea ei zborșită ni se pare întâia și cea din urmă frumusețe a lumii; când peste tot se prăvălește întunericul și zoaie groase ne astupă ochii, când nu avem cui plânge; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii care ne înnoadă mațele și le aruncă-n mare, și ne topește carnea, ne ia vederea, ne schilodește și ne urâțește, căci numai ea, ca nimeni alta, nu ne trădează și nu ne lasă pururi, însăilând peste cuvinte renunțare; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii care face dragoste cu țărâna îngropării noastre, scoțând afară-n nopțile de groază și pântecele mamei, pe care ni-l usucă și în care ne strânge, la final, o grămăjoară cam pipernicită, din tot ce n-am făcut, din tot ce n-am știut să fim; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii,  care ne arată singuri când scrâșnim, când perna o mușcăm și plânsul ne zdrobește vreun genunchi, căci numai ea, ca un iubit fără asemănare, ne rupe șira în bucăți egale, ne stivuiește resturile vieții, ne alungă rând pe rând și zilele ce ar fi putut să vină; și-n brațele-i de lut, de scârnă și dezgust, strângându-ne prea strâns, uităm de aerul de altădată, ne coșcovim și ne lăsăm în voia ei fără de margini; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii mult prea mari, scăpându-te-nainte de tot chinul fericirii care vine adesea în zadar; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii neîncetat, care-i mai aprigă decât iubirea și ne apleacă peste umăru-i de jad, lăsându-ne să ne vedem cum suntem: nimic, nimic, nimic; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii, atât de des hulită, căci numai ea, când toți ne lasă ca pe niște vite spintecate, se vâră-n măruntaie și jură, jură cu gura ei în care joacă trâmbițând puroiul, să nu ne lase, să nu ne lase, să nu ne lase, orice-ar fi; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii care întrece orice bucurie, căci prin ea murim; să-i mulțumim, să-i mulțumim durerii... să-i mulțumim!

***

dragostea începuse să mă mâne precum pârjolul, dacă mă întorceam pe-o parte, moartea cădea din mine și, plângând, începea să mă uite, răsărind în mine atâta viață, de-ar fi ajuns pentru toți nenăscuții lumii; numai că, vezi bine, eu pot doar muri, blestemată să fie clipa când am învățat să putrezesc râzând, și știu să mă tulbur, dacă mă întunec, și știu să dansez, dacă-mi rup oasele și-mi smulg ochii și calc pe propriile măruntaie; și știu, mai bine decât înainte, să mă frâng, numai să-mi plesnească odată inima; să mă lase cineva în noroaie și abia atunci, ah, ce fericire, când mi se spulberă toate visurile și se anină de mine toată neiertarea, eu văd zilele ca pe bucăți de pâine; nici n-ai apuca să-mi pipăi obrazul și lumina m-ar sparge în bucăți, pierzându-mă odată cu roua; eu vreau, eu vreau să mă țină disperarea pe brațe, și murind-murind-murind, cum n-a mai murit nimeni, să mă petreacă liniștea, să plouă șiroaie peste mine; nimeni să nu-mi atingă mormântul și nimeni să nu mă plângă, căci nici mie nu mi-a trebuit prea mult ca să uit totul; și palmele și scuipații și fericirea și jurămintele, și nașterile ușoare, când închideam ochii și cuvintele se adânceau în carne, și glasul mamei și mirosul de pântece uscat; blestemată fie clipa, când scriind pentru prima dată, n-am mai putut trăi fără cuvinte aruncate; te miri pe unde: pe vreun obraz de dobitoacă, la porci, otravă pentru șoareci, pelin pentru gravide, țărână peste îngerii lepădați; blestemată să fii tu... iubire, să crești până când îți ajung  nările la frunți de Înger și te vei gudura pe lângă burta lui Dumnezeu, să te scobori nouă și înviorată, să nu mai poți sta la masă cu nimeni, să-ți plece capul numai bucuria și să ți-l doboare când te aștepți mai puțin; blestemată să fii tu.... iubire, să stai cu mine, când oricine îmi va despica pieptul ca pe un trunchi de copac și căutând și negăsind nimic, mă va arunca în gârlă, și revenind, căci poate-poate, voi fi având ce au mai toți oamenii, să mă strângă în brațe cum strânge fecioria lumina la piept, cum strânge bărbatul prea singur sân de femeie peste gura lui - de parcă se chinuie să-și astupe cu el moartea, cum strânge mamă prunc mort, pe care nu se-ndură să-l arunce-n groapă și ținându-l încă, deasupra pământului pe care-l urăște, îl strică pentru veșnicie; blestemată să fii tu... iubire, căci mă mai poți doar naște, după atâtea morți irosite și n-ai nimic de luat, să mă încropești până-n creierii nopții, să zburdăm împreună, să ni se aprindă măduva din oase și sângele să fiarbă și glasul să ne uite și chipul să se schimbe, mii de fețe, când dormim, să ni se pună peste carnea murdară, când ne privim să vedem urcuș de săruturi, pe care să le dezmierdăm cu genunchii; blestemată să fii tu... iubire, căci poți doar să mă dori, cum nu m-a mai durut vreodată și întrecându-mi sufletul, despicându-mă în două treci prin minte tot cerul - naștere ce mă jupoaie de vie și mă lasă-n sare, pe toate malurile pe care au renunțat atâția să mai viseze; dar mai bine... uită, ieriul, mâinele și tot ce ți-a mai fost dat, lipește-te de gura mea și mâncându-te, ajungând la mine, întorcându-mă în moartea atât de știută, pe șoptite, numai nouă două, zdrențuite și sărace, să facem un banchet pentru visuri; ni se vor sparge în falcă și cioburile vor zdreli carnea ieriului și mâinelui cu care noi două nu mai avem ce să facem, de vreme ce am trăit în atâtea clipe veșnicia; blestemată să fii tu... iubire, căci numai moartea-mi rămăsese și plecând te lasă să râzi peste plânsul meu - n-am să mai fiu eu, ca să trăiești tu, dar cine va rămâne ca să vadă, să spună povestea și să ne îngroape, hât-târziu, poate mâine, pe amândouă?   

Citește mai multe poezii aici: Simona Poclid, Dor, dor, dor
Blog: Simona Poclid (Salcâm Plâns)


Copyright © 2025 Simona Poclid
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

---