SIMONA POCLID - DOR, DOR, DOR

 

 

*

dor de portocale uscate, rostogolite peste masă
de scrisori grăbite, lecții numerotate
sub unghii
dor de prima sămânță a lumii
dor, dor, dor
de ceea ce se uscase deja în mine

*

decadență
în plămânii meu stau șiruri
strigătele tale de dragoste


*

(tatei)
pe mama aș iubi-o mai vârtos decât tine
mai tandru sau gălăgios
pe mine mă interesează
rimelul curs, portjartierul, anticoncepționalele
ovulele, miopia, diabetul
covoarele, podelele, lămpile
cearșafurile, șosetele fără pereche
nopțile, începuturile, moartea
eu pot să miros
când mama plânge peste cotul tău

 
*

(iubitei târzii)
m-a înverzit surâsul tău
bolnav cum mă târam,
mă animam de dragul tău
în nopțile sticloase
ca peștii morți ținuți în apă
mă dezbrăcam, îmi mai cădea o coastă
mă supăram pe somnul tău
fierbinte cum erai, când mă loveam de tine
îmi aminteam de mama
și nu știam
să plâng, să râd
să te slujesc
să te lovesc
cu chipul peste inimă
peste vreun gând
de ce nu vezi cum sufăr
de ce nu vezi cum plâng

*

(iubitei care nu a venit niciodată)
am făcut încă un rând de chei
mi-am ascuțit copitele din frunte
și m-am desăvârșit în dragoste
dacă-mi vii, știu să-ți mușc gâtul
să îți frământ pulpele, călcâiul
spatele, surâsul
nopți, nopțile vor fi păgâne
zilele moarte și rănite
pe-o singură rețetă
vom cumpăra morfină
cât pentru două morți
și o poveste începută
(de) demult

*

(iubitei care mă spală seara)
pe ochiul mic al aragazului
fac o tocană de manuscrise
refuzate, rescrise, publicate, criticate
tu mă privești fără chef, sfârcurile prelungi
se pleoștesc sub pijama
și-nțeleg, e seara-n care
îți pare rău că nu ești preoteasă
smerită, curată, necurtată, nestârnită
ținută-n mir și-n cărți de neînțeles
cerută, când și când,
să umple iar pământul

pe cap, la subsuoară
mă speli cu versurile de peste zi
mă tot plesnește o rimă ce-o reneg
mă ștergi fără zăbavă
și te urăsc, și te urăsc
că vrei atâtea lucruri fără sens


*

(iubitei care își amintește ziua mea de naștere)
aproape pe Grant
cât încă nu vezi podul
Modar e despletită
plânge, deși și-a scurs chiloții
de zoaiele de pe trotuar
în ochii ei sfințesc într-o clipită
un cavaler mai răpănos ca râia
ea mă privește întruna și uită că-i e foame
nu mă dezbracă, nu mă soarbe
nu-mi cere nici să o sărut
aruncă chiloții în poșetă
respiră sacadat, seducător
și până acasă
de câte ori clipește,
îmi pare că deja o țin în brațe
goală, adormită, strivită
de mirosul geloziei mele
umbrită de-o gură hămesită
îmi pare chiar că are pântecele plin
cu un copil
ce nici nu-l pot visa


Citește aici: Simona Poclid
Pe libris.ro: Simona Poclid
Blog: Simona Poclid (Salcâm Plâns)

Copyright © 2023 Simona Poclid
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.