SIMONA POCLID

1

le spun tuturor oamenilor că sunt pe moarte. ei îmi cântăresc trupul, îmi curăță sângele și tălpile, mă privesc cu indulgență și mă trimit printre semeni. tu, tu poți cuceri lumea, conchid ei, și-mi pun mâinile pe spatele de hârtie, mă bat pe umărul de ape și-mi spun că trebuie să-mi deschid ochii. îi deschid. mâlul șiroiește pe obrajii sparți. și merg înainte. și merg înapoi. și le spun tuturor că sunt pe moarte. și toți mă văd sătul și înalt, capabil să salvez lumea. și toți mă corectează când mă apuc de luptă. tai frunzele moarte și le umplu cu resturi de primăvară. oamenii mănâncă timp și scuipă ce le rămâne printre dinți. nu le place ca cineva să vadă cum scuipă ce le rămâne după ce sunt ghiftuiți. mă îndeamnă să încerc, căci sigur sunt capabil să salvez lumea, dar am luat-o pe drumul greșit. și le leg picioarele de masă, și le împletesc mațele, și le prind de mâini ferestre, și le pun în plămâni ochi. și iar mă corectează. oh, aveai atât potențial, îmi spun ei și m-ar omorî pentru o literă pusă aiurea. cine credeți că sunt eu, i-aș întreba, dacă aș mai avea gură, dar m-au supus tăcerii. și plâng uscat, adormit lângă o sobă inumană care merge cu atrii de copil. și îmi plâng picioarele de dorul iubirii și aș mușca râsul vreunei femei. și mă doare ceafa de la atâta pâine goală, imaginată când iese din cuptor. și mă doare inima că n-am putut fi cel care salvează lumea. așa cum mi-au spus ei. n-am pus vreo literă mai strâmbă, să mă fi iubit cineva, oricine, să nu-mi mai aranjeze cuvintele sub cap când ajung la morgă. și îmi aduc aminte că-mi spuneau că ziua se vede dacă o privești în tihnă, când moare pe coama nopții. și eu îi credeam. și plângeam prostește de fericire. am plecat spre Cetatea Renunțării ca să învăț să le spun oamenilor că sunt pe moarte. dar ei nu mă cred niciodată. îmi mai corectează o virgulă, îmi mai dau un bobârnac în inimă și se așteaptă să vadă sânge. și așteaptă. și așteaptă. și când se satură, se plâng că aveau încredere în mine. ce derbedei de formă!

2

ce mi-ar fi plăcut să pot picta în această viață. să pictez un râu ca o daltă, un râu ca un obraz de femeie, un râu ca o piatră. nu m-ar fi ocolit norocul în această viață, așa cum mă ocolește acum când scriu. cum mi-aș fi purtat picturile pe umăr, ca pe o cruce, și mama, săraca, ar fi mers în urma mea, cu sânul ars de vreme, răsucit sub cămașă. ar fi spus la toate femeile că băiatul ei l-a văzut pe Dumnezeu, l-a apucat de picioare și l-a smuls din Cer, iar eu, mângâiat de glasul ei, m-aș fi înălțat până sub coama blocurilor, să culeg rugina-n mâini. ce bine ar fi fost să pot picta așa cum scriu, aș fi avut curaj să merg în urma tramvaiului, să culeg firimituri de surâsuri, papuci desperecheați și șosete sărutate de ibovnice presate cu mâinile-n sare. când am început să scriu, pentru că nu-mi ieșea începutul și nu mă puteam decide ce cuvânt să aleg din toate milioanele care există, am urcat în pod, să mă agăț de grindă și să atârn sub răceala întunericului. m-a găsit tata, cu capul vârât în ștreang, și mi-a spus: băiete, cum o să treci tu prin viață, dacă te doboară un cuvânt? mă sufocam atunci și nu i-am putut răspunde: tată, mă dor oasele și mă ocolește norocul, tată, mă ocolește, dă-mi din norocul tău. mă doare, tată, mă doare fiecare cuvânt și aș muri și pentru o literă. aș muri și pentru o jumătate de literă, darămite pentru un cuvânt întreg. tată, mă ocolește norocul și ce succes aș avea dacă aș picta! tata m-a întins pe pat și pentru că eram prea slab, a smuls perdeaua, cu tot cu draperie, și m-a acoperit ca pe un împărat. ce bine-mi ședea, cum intra Soarele prin mine, cum miroseam a cuvinte mucegăite și tata, pentru prima dată, plângea din cauza mea, căci văzuse bine, nu se mai putea alina, norocul mă ocolea. dacă aș fi putut picta… aș fi fugit cu ciobanii pe câmpuri, să-mi pun liniile sub picioarele oilor, să ne rostogolim și ne rupem fâșii în iarbă. să plângă ciobanii și să se minuneze de mine, înțelegându-mi liniile, formele și culoarea. să se aplece în iarbă, să mă culeagă și să mă împrăștie înapoi, doar să mă vadă plutind, plutind, plutind…

ce-aș fi vrut să pot picta și să nu scriu și cum nu m-ar mai fi ocolit norocul, căci nimeni nu ar fi putut să treacă pe lângă tâmpla mea însângerată, dacă ar fi văzut-o și pe pânză. dar așa, cuvintele mele mor și oamenii merg înainte. e treaba lor să meargă înainte, dar eu… ce noroc aș fi avut eu, dacă aș fi știut să pictez. cum ar fi avut dintr-o dată copacii ochi și ferestre și poate că, într-o zi, văzând Dumnezeu că oamenii trăiesc în pânzele mele, ar fi făcut lumea încă o dată, de dragul meu și al altora, care au învățat fără să vrea să viseze. când am mai scris o bucată din romanul acesta, mi-a trecut prin gând să mă otrăvesc. m-a găsit mama, săraca, cu stomacul ieșit pe gură, întors și frumos mirositor, de parcă niciodată nu fusesem om. și s-a înspăimântat mama, săraca, și i-a venit să mă sărute necuviincios când s-a aplecat peste mine și a văzut că mă apucase cântatul. îmi era așa drag de veșnicia ce se deschidea înaintea mea că nu voiam să mă întorc, dar mi-a fost milă de mama, săraca,  mă iubea.  și mă chema înapoi, și mă mângâia, de parcă mă voia iar în pântecele ei. și deși știam că n-am să am noroc dacă deschid ochii, m-am aplecat peste palma ei și am știut din nou, cu ce preț imens, că dacă aș fi știut să pictez, altfel ar fi fost viața mea.

3

singurătatea se lățește pe o sfoară pătrată. un bețiv, cu burta cât o roată, se ivește-n fereastră. ține pantalonii pe umăr și chiloții lui murdari sprijină câteva idei mărunte care ar rușina câțiva intelectuali fățuiți. bețivul știe că, în preajma durerii, ideile încălzesc o vreme oasele, apoi te lasă, apoi te sugrumă, apoi te reînvie pe aceeași pajiște murdară. îngerii care coboară pe lângă capul lui se uită-n sticlă. o muscă se zbate și-și strivește spatele de sticla rece. bețivul e apatic. lumea trece prin el. înainte. înapoi. înapoi. înainte. oh, ce ficat mărit, putred, își spune un vizitator și, pac, atât cât ai clipi, lumina intensă a aparatului imortalizează degradarea. vizitatorul este sătul. seara, nevastă-sa îi masează picioarele și tâmplele, îl ajută să adoarmă, apoi își închipuie scenarii masochiste. se zgâiește la ferestrele blocului vecin. ah, ce bărbați trebuie să locuiască „dincolo”, își spune ea, și adulmecă sforăitul din dormitor. bețivului îi vine să vomite. precum ea a văzut atâtea. și s-a îngrețoșat, și a blestemat inimile care se umplu cu bălegar și cu sudoare. bețivul nu vrea să se întoarcă înapoi. ar trece mai bine prin fereastră, și-ar face sfoară din mațe, ca să amâne căderea pe asfaltul ciobit, numai să nu fie pus să trăiască. astfel încât, tacticos și cu o eleganță stupidă, bea din sticlă, linge dopul în neștire și-și imaginează că e din nou copil. ce copilărie frumoasă ar fi avut, dacă nu s-ar fi născut niciodată. cum i-ar fi crescut pletele, să doarmă ciorile-n culcușul lor. dar așa… viața e scârboasă și bețivul e pe deplin trezit, lecuit de iluzii. el vrea o moară, să-și sfărâme gândurile. să rămână cu capul gol și să treacă prin fereastră. numai acest împuțit vizitator vrea să facă fotografii. cât mai multe fotografii.

Prezentare: Cuvântul a fost cea dintâi coastă a lumii și a oamenilor. Cum poveștile sunt urmele tălpilor în etern, celor singuri precum mine le este dat doar pustiul rândului, în care orice strigăt sau surâs se multiplică la infinit. Poate nu ne spunem adevărul mereu, căci astfel ne-ar plezni mintea, dar există clipe care se dezbracă și ne lasă cu inima „goală”. În scris, singurul lucru pe care-l dețin, deși îmi pare adesea că nu eu sunt fiara care mușcă din rând, ci litera îmi golește osul, spun adevărul. Este năclăit, rece și râde. Precum prima și ultima clipă în care mai ai vreme doar să spui că ai iubit. Oamenii, străzile, parcurile, Salcâmii, melcii, peștii, copiii și pe Deus. Nu știu să fiu om. Mi-am dorit întotdeauna să fi fost Salcâm. Când scriu, cred că înfloresc.

Cărți publicate:

Teatru în Stomac (Editura Datagroup, 2017)

Pescarul nimicului (Editura Eikon, 2019)

Monștrii cu bot de catifea  (Editura Eikon, 2020)

Citește aici: Simona Poclid - dor, dor, dor

Blog: Simona Poclid (Salcâm Plâns)

Copyright © 2020 Simona Poclid

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.