ALINA MONICA ȚURLEA - ÎNTRE MINE ȘI MINE

 

Distanța dintre mine și mine

între mine și mine
e o mamă oarbă care plânge
cu dinți de lapte în buzunar
și tăceri înghițite în piept

între mine și mine
sunt drumuri arate cu unghii,
cu urme de pantofi prea strâmți
și cruci desenate pe fiecare palmă

cealaltă eu
doarme cu ochii deschiși,
ronțăie nume uitate
și le scuipă sub pat, în saci de piele

suntem două
nu ne vorbim —
una scrie cu sânge
cealaltă șterge cu cenușă

dar noaptea,
ne întâlnim în vis:
ea mă sufocă cu perna,
eu îi leg mâinile
cu cordonul de la halatul mamei

și ne naștem iar
din aceeași rană,
fără să știm
cine a murit prima.

Autosabotaj

mi-am cusut buzunare în carne
să-mi pierd acolo norocul —
îl pipăi uneori, rotund, rece
ca o monedă care refuză să cumpere

scriu liste cu greșelile mele
și le las sub pernă —
a doua zi, se transformă în pânze
cu care-mi acopăr ochii

am învățat să-mi pun piedici
cu eleganța unei balerine —
nimeni nu suspectează că dansul meu
e o cădere deloc regizată

când apare lumina,
o sting cu gândul că nu mi se cuvine
și mă îmbrac cu umbre
croite la dimensiunea fricii mele

autosabotajul are vocea mea —
șoptind blând:
„nu ești pregătită,
continuă să sângerezi.”


Lucrurile pe care le-am iubit fără să mă iubească

le-am ținut în palme
până când mi-au sângerat liniile vieții –
obiecte reci, oameni surzi,
cuvinte care nu se așezau niciunde

le-am hrănit cu trupul meu
ca pe niște câini flămânzi,
și au mușcat exact mâna
care le-a desenat umbra

din dragostea mea s-au înălțat statui
cu chipuri fără ochi
am încercat să le privesc —
mi-au întors spatele cu demnitatea pietrei

și totuși, le-am iubit
cu pasiune
cu o fervoare care părea religie,
cu dinții încleștați

m-au lăsat
ca pe o cameră părăsită
în care încă mai miroase a fum
și a trup ars


Trupurile nu mai cresc, doar se repetă

trupurile nu mai cresc —
doar își schimbă pielea ca un obicei rușinat,
doar se învârt în același cerc
al fricii, al foamei, al nevoii
de a fi văzute și atinse

sânii nu mai hrănesc,
doar atârnă ca două amintiri
ale unei blândeți pierdute

pântecele nu mai naște,
ci ascunde: sânge, vină, uitare

bărbații se apleacă în aceleași unghiuri,
femeile oftează în aceleași tăceri,
copiii cresc doar în înălțime,
dar nu și în lumină

genele cad —
ca niște minute uitate sub pat,
iar unghiile cresc
pentru a zgâria aceeași zi
care nu se mai sfârșește

în fiecare trup,
un mecanism al repetiției —
carnea ține minte mai bine decât inima

şi într-un colț tăcut al pielii,
moartea — nu ca sfârșit,
ci ca o corecție de formă.


Nu-mi este frică de moarte

doar de felul în care o să-mi citească jurnalul
cei care nu m-au cunoscut
și vor spune:
„era prea intensă”
„prea obosită de ea însăși”
„se plângea din nimic”

moartea mea va fi o seară de joi
fără nimic spectaculos,
cu două e-mailuri netrimise
și o cană de ceai uitată pe colțul mesei

nu-mi este frică de moarte
dar îmi pare rău pentru toate dățile
când am fost vie
și n-am știut ce să fac cu asta

mă gândesc uneori
că, dacă moartea ar fi o femeie,
ar avea palmele moi
mi-ar acoperi fruntea cu o pătură groasă
mi-ar șopti "gata"
și m-ar lăsa să dorm
fără întrebări
și poate,
într-un fel greu de spus,
aș iubi-o puțin


Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Alina Monica Țurlea
Poezii din volumul: Academia însinguraților


Copyright © 2025 Alina Monica Țurlea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

---