LUIZA CALA - COPLEȘITĂ DE A FI

 

Semăn cu o plajă pustie

Eu sunt
Femeia exterioară!
Mă străbat pescărușii,
Cochilii abandonate
Decorează mereu,
Poalele rochiilor mele,
Căluții de mare
Și-au uitat căpăstrul,
Galopează prin
Tot atât de pustiile-mi
Rânduri.
Mă întind către zări
Încercând să te găsesc.
Nu ești! Curând vei pleca
Până și din gândul meu.
Sunt o plajă pustiită,
O plajă care
Nu își vede rostul.
Poate sunt plaja care
Nu te mai are…
Mă privesc prin lăuntru-mi
Și găsesc bogății nenumărate.
Doar pe afară
Semăn cu o plajă pustie
Pentru că femeia exterioară
Nu te mai vrea.

Ai văzut sirenele dansând noaptea?

 


Templul timpului meu

Vântul, prieten cu gândul meu,
Se rătăcise în cotloane
De vechi amintiri.

Obosit se oprise
Pe vela albastră
Descalificată prin abandon.

O pană din aripa albatrosului
Nu se hotăra să cadă,
Plana nefiresc îmboldită
Doar de privirea mea
Nesăturată de orizont.

Catedrale albe înălțau zeii,
Muritorii uitau
Vecinătatea devenită miracol.

Un viitor, oricum incert,
Se juca prin trecut,
Fără grija lui azi.

Coloanele zvelte
Se împuterniceau
În chemarea străbună,
Peste zări se înălța
Templul timpului meu,
Templul tuturor înaintașilor,
Templul obârșie,
Templul care uita orice iluzie,
Templul prin care
Sângele curgea
Mereu în altă culoare,
Culoarea certitudinilor.

Pofticios, adevărul ascundea
Batista Desdemonei.

De ce avea Otelo buze groase?



Gând fără anatomie

Degetul tău drept mic
Oferise adăpost
Ultimului meu gând
Alungat, fără regrete.

Erau urme de tihnă
Prin cavalerul pribeag.

Clopotele de luptă
Ciobiseră și ultimul pod,
Ce fel de urme erau
Dacă nu se vedeau?
Marele Zid Chinez
Nu lasă urmele
Să vorbească.

Ce ar putea spune
Despre marea minune
Cele care erau doar urme?

De aceea pe gândul pribeag
Nu îl interesa cavalerul,
Dorea să adune din stele
Pod nou peste timp.

Franjurii parfumați
Lăsați de Perseide
Zâmbeau celui fără chip,
Curioși ca la facerea lumii.
Gândul fără anatomie
Putea să aleagă
Pădure, deșert,
Vis bun sau coșmar.

Ai ascuns celălalt deget?



În mine cădeau zeii

Soarele îmi strivea
Îndrăzneala de a cuceri
Urbea în noua zi.
Rămâneam tolănită
În născocirea
Viitorului meu.
În mine cădeau zeii
Prea obosiți de înalt,
Se ciondăneau
Pe locul pretinselor
Zile sacre
Din adâncimea umană.
Pasărea alfa
Descria programe
Pe cerul fără de zei.
Oare eu eram intenție
Sau intenția
Se transformase
În eu?

Izgoneam Zeii în Olimp?


Copleșită de a fi

Sunt gândul nenăscut,
Sunt zâmbetul nedăruit,
Sunt tresărirea rămasă
În străfund,
Sunt timpul
Drămuit spre sfârșit,
Cu teama doar ascunsă,
Sunt răsărit și apus!

Cu ultima libertate
Voi încerca
Să eternizez
Trecătoarea-mi ispită.

Sunt, sunt, sunt,
Copleșită de a fi!

Sunt între alfa și omega?

 

Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Luiza Cala
Poezii din volumul: Yoga sentimentală
Blog: luiza cala art - Proză scurtă, poezie și pictură


Copyright © 2024 Luiza Cala (Luisiana Calaidjoglu)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.