AURORA LUCHIAN - SIMFONII ÎN TRENUL VIEȚII

Versuri

 

Simfonii în trenul vieții

Într-o gară neumblată, fără trenuri…pe peron,
Mă adun din bezna vieții împărțită ca-n șotron.
Singură disting lumina licărind în depărtare,
Și alerg s-ajung sclipirea, să-mi dau umbra, fac donare.

Vântu-mi ține companie, vâjâie, eu murmur vers,
Sabotorul și vicleanul, uneori îmi e advers.
Când îmi dă prioritate, mă sărută cu o boare,
Și de drag îi scriu refrenul, îi devin compozitoare.

Sus, pe clape de piane, se-mpletesc în simfonii
Răsăritul cu lumina. Un amurg, în sihăstrii,
Cere timpului să treacă ca să domine o noapte,
Să asculte-n raza lunii taine și dureri în șoapte.

Am prins strălucirea zilei care cenzurează norii,
Văd și trenul vieții mele, cară-n simfonii tenori…


La vama sorți

Rabd și tac în vama sorții în speranța că voi trece,
Și e haos, îmbulzeală...un vameș, cu tonul rece,
Sobru, cu ținuta ”țiplă”, cu statura deșirată;
Se răstește și mă-mpinge: ”Ești cu viza expirată!”

Cuibărită-n vama sorții, ah! m-aș strecura hoțește,
Fără să fiu depistată, căci viața mă-ncărunțește...
Sper...rămasă ca decorul, an de an, cu jinduire,
Să ating o lume nouă, ilicit, spre mântuire.

Stau la vama sorții mele, sunt bruscată într-o parte,
De o forfotă nebună... cu speranțele deșarte,
Nu am bani să fug din viață, nici să trec cu niscai mită,
Și rezist născând poeme, verticală, dar rănită.

Rabd și azi la vama sorții, vameșii cu ochii goi:
”Știm ce-i dorul unei mame, da nu poți să treci de noi!”


Sunt un copac rămas fără pădure

Sunt un copac rămas fără pădure,
Și-am căutat-o pân'am obosit,
Ori s-a ascuns de drujbe și secure,
Sau a jelit până s-a irosit…

Mă plimb ducându-mi crengile în brațe,
Și mă lovesc mâhnit de vânt uscat,
Și două ramuri groase, antebrațe,
Văzând un tăietor și le-a mascat.

Și ocolesc salcâmii încă tineri,
Și m-aș opri în miez, doar un minut,
În zi de târg, sau poate-n zi de vineri,
Da m-aș simți închis, un deținut.

Mărșăluiesc, mă plec ca muribundul,
M-agăț de viață, parcă-s dirijat,
Îmi cert prin rădăcini întreg străfundul,
Mă dor trei ramuri, trunchiu-i bandajat…

Călătoresc… Eu vreau pădurea unde
Aveam și frați, și veri, pe mama mea,
Sub poala sa,  - acolo m-aș ascunde -
Și-aș mângâia un frasin ce jelea…

Mă depărtez spre primăveri călduțe,
Să-mi crească muguri că îmi e urât,
Și n-am pădure, merg pe câmp, străduțe,
Și-n brațe duc coroana, hotărât.

De nu-mi găsesc pădurea, în ierni voi pribegi,
Cu ramurile-n brațe până voi rebegi…


Sunt un strop din România

Sunt un strop din România, ce-și iubește țara sa,
N-aș pleca peste hotare, nu m-aș dezlipi de ea,
Nici să dorm pe prunduri aspre, să-mi sorb lacrima de sete,
Că-ntre noi e-o dependență… o respect, nu dau cu pietre.

Și mă doare, când o doare, iar de-o văd plângând pe-un ciot,
Știu că își jelește codrul pustiit de-un mafiot.
O alin în versuri calde și-i promit că-n primăvară
Voi sădi o pădurice, nouă… să nu o mai doară.

Cea mai jalnică trădare, e să fii un trădător,
Să arunci perfid „noroaie” când în ea, tu, ai izvor,
Unde ai băut de sete, și-ai uitat să-ți speli ocara,
Și-ai mâncat din pâinea-i sacră, te-a-ntărit grâul, secara…

Sunt o picătură mică dintr-o țară ce-i a mea,
Să mă zvârcolesc ca-n iaduri, tot nu aș pleca din ea.
Și cuprinsă de emoții, azi, în zi de sărbătoare,
M-aș pleca să-ți sărut mâna, dar îți scriu în vers, scrisoare.

Și-n cuvinte cam sărace, presărate-n armonie,
Îți urez înlăcrimată: LA MULȚI ANI, tu, Românie!


Copil orfan ca mâine

Mă sfâșie durerea când un părinte drag
Se scurge-ncetișor ca ceara din toiag.
Mai firav, tot mai mic, mai afundat în pat,
Brăzdat și cu paloare, tăcut de supărat.

Mă doare când un clopot răsună-n preajma sa,
Cu tânguiri sinistre, - meschin se balansa -
Iar sufletu-i mâhnit s-ar răzvrăti în toate,
Și ar ieși puțin…da-i prea slăbit, nu poate.

Mă-ncurcă o fâșie de doliu prăbușit…
Copil orfan ca mâine, ce plânge-năbușit,
Ar vrea un pumn de nuci de la tăicuțul drag,
Ar vrea să-l mai aștepte în poartă sau în prag.

Mă doare straiul negru ce țipă după mine,
Dorește să-l probez… i-am spus că nu îmi vine.


De atâta secetă...

Nobile vocale-n versuri și în seceta din vară...
Alăptez o rădăcină cu o lacrimă amară,
Scot din mâluri de fântână stropi ascunși ca o rezervă,
Și se zbat în mâna-mi caldă, apoi dezertează-n vervă.

Plâng în uscăciunea verii păsări cu penaj în pete,
Lângă cuib unde puiuții cască ciocuri, mor de sete.
Eu c-un vas lângă tulpină le strâng lacrima fierbinte,
Și-o deșert cu indulgență la o floare, să se-alinte...

Strig și ploile cu patos ca să le degust belșugul,
Au căzut în picoteală, ne-au uitat... soare ca rugu,
Se desfată-n spuza verii alungând nori, curcubeie,
Și încinge iar pădurea cu un scâncet de scânteie.

Într-un hău adânc de vremuri am găsit un strop de apă,
Și-a venit seceta-n fugă și-nsetată se adapă...


Să nu mă colinzi amore

Vrei să mă colinzi, amore, da în pragul meu e rece,
Până pleacă frigul iernii, dorul scade, vraja trece...
Nici nu vreau colindul care l-ai cântat și-n alte uși,
S-a răcit de mult iubirea, toți fiorii zac răpuși.

Știu, ai balansat o vreme stând pe două rămurele,
Și prin serpentina sorții ai ales veri subțirele,
Să-ți rodească pui, vlăstare, să te perpelească iar
În abund de tinerețe, să te zvârcolești ca-n jar.

Un puiuc de ger mă strânge într-o lună de colinde,
Pe când iarna-și ține fulgii, nici nu-i dă, da nici nu-i vinde;
Eu colind singurătății, și ea mie, ne iubim,
Și aduc beteală, globuri...bradul să-l împodobim.

Vrei să mă colinzi, amore...pragul, ușa, sunt de gheață,
Poți să vii c-un tir de raze, iubirea nu se dezgheață.


Patimă

Te agăți ca o liană și te împletești de mine,
Strâns, cu patimă bolnavă, - să mă scutur tot îmi vine -
Iar cu ghearele-ți crescute din senin și nefiresc,
Îmi străpungi iar existența… du-te, nu te mai doresc.

Îmi atârni ca mâna dreaptă, și-aș fugi ca o nălucă,
Să m-avânt până la tunet ca să văd cum te hurducă.
Să te-mpingă, să mă scoată de sub corsetarea ta,
Chit că prind doar ierni din urmă, chit că verile-aș rata.

Nu-ți mai fă noduri de mine, oh! mătasea de la poale
Se destramă de finețe, te vei prăbuși agale.
Nu-ți mai pierde anotimpuri așteptând c-o să te iert,
Nu mai reprezinți prezentul, și-n trecut ai fost deșert…

Te agăți nedomolit și cu patimă bolnavă,
Nu-mi mai respira în viață, nu mai sunt iubirii sclavă


Resemnată și tăcută

Am fugit prin spinii vieții speriată ca o ciută,
Veșnic tălpile rănite, cenzurată și tăcută.
Am săltat și steagul păcii, poate soarta-n meditare
Se va înmuia cu vină… of, osânda-i și mai mare.

Fac ce fac și-n alergare mă trezesc tot la răscruce,
Derutată, văd cum răul mă apasă cu o cruce
Lungă, verde, noduroasă, grea de mă îngenunchează,
Mă forțează să o car… iadul mă ironizează.

O târăsc prin zgura sorții, - nici nu știu unde-i finalul -
Urc din hăuri, iar în vale ne rostogolim cu malul.
Scot o mână, apoi alta dintre luturi de morminte,
Și  trag crucea după mine, resemnată și cuminte…

Am să cer iernii o coală fină, albă ca de nea,
Să îmi scriu blestemul vieții, despre soarta mea cea grea.



Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Aurora Luchian
Citește aici: Destin pe cioburi și Au fugit și sfinții
Pagina Facebook: Aurora Luchian


Copyright © 2023 Aurora Luchian
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

 


Un produs Blogger.