AURORA LUCHIAN - AU FUGIT ȘI SFINȚII...

Au fugit și Sfinții…

      Din starea de urgență

Parcă-s umbra nopții ce își poartă doliul

După libertate și-un eter curat,

Și mă strâng pereții, mă strânge fotoliul

Demodat și cinic, strâmt și obscurat.

Cufundată-n gânduri am certat un înger

Că nu-mi împrumută aripa o zi,

Hohotind păcatul, țâșni ca un fulger,

Să îmi plâng amarul până s-a înverzi…

Vreau să fug din lunea care-mi dă lumină

Printr-un ochi de sticlă ce m-a ferecat,

Au fugit și Sfinții, cine poartă vină?

Omenirea hâdă, toată-i cu păcat!

Simt parfum de Raiuri…cred că liliacul

Și-a spart o sticluță cu miresme mov,

Astrologul ceartă, ceartă zodiacul,

Că-mi ține destinul într-un colț, gârbov…

Flutur o batistă, doliul absolut,

Și sculptez o cruce din dureri și lut…

Țară de amărăciune

      Poezie patriotică

Plânge doina-n mine când pădurea moare,

Geme lanul galben că e înmâlit,

Păgubită-i pâinea, iar țara mă doare

Când o văd sleită, parcă a bolit.

Duce sărăcia într-un sac în spate,

După ploi cu gheață ce au stors blestem,

Și-i zdrelită-n tălpi, la genunchi, la coate,

Și îi șterg din lacrimi...că moare, mă tem...

Îi sărut corvoada, o salt dintre pietre

Ce s-au prăvălit de pe stânci, prin vânturi,

O înfofolesc și-o-ncălzesc la vetre,

Și oftând șoptește: ”Bietele pământuri...”

În șuvoaie repezi ape hămesite

Îi răpește câmpuri, case și săteni,

Și-i pansez din răni, stângaci oblojite,

Și ea tace-n mine târșâind bușteni.

E bolnavă țara de amărăciune,

Și îi stau alături, lângă ea albesc,

Și îmi iau putere dintr-o rugăciune;

Când e-n suferință, eu mă prăbușesc.

Pune-mi vara să îmi cânte

Pune-mi vara să îmi cânte, nu în colivii pe ape

Ce au inundat iubirea murmurând mâhniri pe clape.

Pune-o pe un rest de codru, lângă păsări cântătoare,

Să-mi dea viul, să-mi ia plânsul, doar să-l ia, îmi e datoare.

Roag-o cu delicatețe când o speli de mâluri calde,

C-a pierdut parfum de floare...să-mi dea râuri să mă scalde,

Să-mi clătească pe-o cicoare ochii ce au plâns o vreme;

Să mă-mpaci c-un pui de soare, să-mi dea străluciri supreme.

Pune-mi vara-n vis și-n brațe, că eu pot fi mamă bună,

Împletesc și coronițe, iar când cerul se îmbună

Voi cerși o picătură de senin să-i schimb privirea,

S-o purific printre inuri, să-i redea orânduirea.

Pune-mi Doamne, orice vară, tristă, veselă, stângace,

Ici pe brațe pustiite, ce-au rămas de-un timp sărace...

Ca să modelez iubirea…

Pe un strop de gând terestru, ici, în vara dezmorțită,

Furișată  într-o noapte, în rochița mea boțită,

Duc argila gârbovită, și ulciorul plin cu lacrimi,

Ca să modelez iubirea, că ne-am istovit de patimi.

Dumnezeu mi-a dat pe fugă, sfaturi întru reușită,

Să nu folosesc din scule, va ieși câșă, teșită,

Să frământ argila-n palme până sângerez ca macii,

S-o înmoi cu picătura, să-mi dea rouă și copacii.

Și amestec, pun maiaua, și frământ cu multă grijă,

Să mă doară zămislirea, de-o să-mi rup vreun os, pun tijă;

Nu-s olar, însă dorința unei amatoare iată,

M-a adus spre reușită, măreție rafinată.

Îmi șterg palmele de poale și-mi admir opera unde

Strălucește o iubire, lumea-ntreagă s-o abunde…

Voi care loviți în mine…  

     Poezie manifest

O, voi, infami, care loviți în mine

Atât de crud, cu-atâta inuman,

Ca să mă frângeți, ca să pic pe vine…

Ca să-ncetați n-o să vă dau vreun ban.

Voi josnici și banali și triști…vă cer

Când mă loviți, zdrobiți-mă de tot,

Că dacă mai zăresc un colț de cer

Mă salt din hăuri într-un singur cot.

Voi ticăloși care loviți prin spate,

De carențați, banal, neîmpliniri,

Aștept cu iscusința a vă bate,

Nu speculând din bârfe, uneltiri…

V-aștept la un duel, însă cinstit,

Meschinilor, săracilor în minți,

Că mișelește iar v-ați năpustit

Și-n față vă postați cu măști de Sfinți.

Voi vipere care răstălmăciți

Orice cuvânt sau informații, spun:

M-ați vinde ieftin, pentru doi arginți

Doar să dispar ca bula de săpun.

Loviți-mă…n-am rădăcini de pom

Să stau înfiptă, răsucită-n dramă,

Spun rugăciuni și sper ca orice om

Să nu mai port pe brațe plâns de mamă…

Sunt frunza smulsă prematur

Când m-am desprins din ramuri prematur,

M-am prăbușit cu trupu-mi de pământ,

Și în narcoză am rugat un vânt

Să mă ridice că nu pot să-ndur…

Vreau pomul-mamă ca să mă hrănesc,

Cu toate frunzele surori să fiu,

Nu vreau să pier căci eu mai vreau să scriu

Din bucurii și tristul omenesc.

Și nu m-am smuls voit din rostul meu,

M-a-mpins din spațiul sacru, un destin,

Și n-am putut să lupt și să mă țin…

Și rabd strângând puteri de semizeu.

Mă cert că trece vara și nu pot

Să mă ascund de toamna cu alai,

Și părul verde îmi va fi bălai;

Și nu pot să mă sprijin nici în cot.

Mi-a mai rămas un timp așa incert,

Când azi nămoluri m-au tasat mai mult,

Și n-am cu cine să mă mai consult,

Pe cel ce m-a desprins eu pot să-l iert...

Strigăt înăbușit

Am săgeți, dureri în trup,

Și aș vrea să mi le rup,

Că mă-năbușă în draci...

Pentru cazne nu sunt vraci.

Și am mers și am căzut,

Nimeni, nimeni n-a văzut

Cum jenată m-am săltat,

Le-am mascat și le-am purtat...

Și mă doare și îndur,

Umblă-n trup ca un mercur

De la tălpi până în sus,

Să mă plâng, este exclus.

Să mă chinuie cât vor,

Și de-o fi din chin să mor,

Mă voi zvârcoli în moarte,

Că de prunc mă voi desparte...

Am călcat pe ghimpi și jar,

Într-o soartă cu amar,

Și-n mâhniri pe jar mă coc,

Să ardă, să mă răscoc.

Of... durerile din trup,

Parc-aș vrea să mi le rup...

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Aurora Luchian

Citește aici: Destin pe cioburi, Simfonii în trenul vieții

Pagina Facebook: Aurora Luchian

 

Copyright © 2020 Aurora Luchian

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.