MIHAELA ROXANA BOBOC - FIRE DE TENSIUNE

 

Zâmbetul Larisei

Nu mai există moarte
nici războaie nici crime
nici pandemii
nici pierderi oriunde
doar zâmbetul Larisei
acoperă cerul
până ninge
doar această inimă care se sustrage realității
înăuntru vocile se amestecă
zăpada ca un uter dureros
întoarce pământul cu fața în jos
până respiră grăbit
viața
ca un leagăn de frânghiile căruia se prind
copiii iubiți de Dumnezeu
un cântec de mamă se aude printre pâlcuri vineții de mesteceni
soarele prinde zâmbetul Larisei
nu mai există durere și moarte și vise
doar ochii ei mă sorb
odată cu sânul
odată cu zarea alburie
odată cu iubirea
mea tu.

Cămașa de forță

Ieri, când toate mi se păreau posibile
jocurile, poeziile
chiar și această poveste de dragoste
care nu poate încăpea în nici un album
ieri, când eram tineri
și nimic nu ne părea interzis
când nu iertam nimic și nimic nu rămânea nesărutat
s-au scris aceste versuri
în pielea poemelor mele să nu intri
cu risipa de iubire și zgârcenia cuvintelor
să nu ieși nici când
în labirint singura ieșire duce la eșafod
poate că ultima respirație ia cu sine
toată nebunia
și o plimbă în cămașa de forță a sufletului
la pieptul tău pot să adorm
mâine...
mâine vine oricum
să ne culeagă rămășițele zilei
zăpada din ochi
crește albastră și de necuprins.


Vindecare

Poate e semn bun
scriu mai rar
un psiholog bun ar spune că
m-am vindecat de tine
eu știu că liniștea aceasta nu prevestește nimic bun
mă încarc cu toate lucrurile despre care nu pot vorbi
până în noaptea
când toate plânsurile alunecă pe fereastră
și orașul se scufundă în furtună
ochiurile unei plase bine construite se lărgesc
lăsând tot mai mult loc
poeziei să treacă
prin zalele de rezistență
Dumnezeu tace.


Tu erai al meu

într-un mod în care nu știam nimic despre tine dar simțeam tot
o dimineață în care aluneci în visul din vis
poezia te înghite odată cu aerul din jur
lăcomim după emoție
acest petec de rai de poalele căruia tragem
să fie lumină
spuneai
și te-am crezut
erai al meu
în acel mod în care vidul devine piesa de rezistență
pentru ceea ce urmează
o zi ploioasă de aprilie
în care te dezbraci de cuvinte
poate iubirea va aluneca în năvod
și prinsă între două poeme
va ridica steagul alb
în zarea ca o matrioșcă din ce în ce mai mică
tu erai al meu
în singurul mod
în care poți locui fiecare cameră a inimii
și aceasta să rămână liberă.


Fire de tensiune

Am nevoie de inima asta julită
să o pun la loc
în pieptul de unde scot prea des
fire de tensiune
iau ștergarul alb
spăl fruntea poemelor
și aștept
copilăria asta julită
în genunchi și coate
dimineața din care nu mai vii
dar te aștept orfan.
Am nevoie de inima asta hulită
de buretele pe care pun oțet amestecat cu fiere
de lumina care frânge templul în două
de mulțimea care mestecă flămând
durerea în gingii
strigătul de pe cruce
fluierele zdrobite ale tâlharilor
mirosul de sânge și apă
inima asta julită
dimineața din care nu mai vii
ștergarul alb
pe care o altă Caiafa
își șterge mâinile
vinovat de moarte.

Mai multe poezii și profilul literar al autoarei aici: Mihaela Roxana Boboc
Citește mai multe poezii aici: Ore de priveghere, Culori pentru ochi închiși, Spovedania oaselor, Terapia ploii de chihlimbar, Iubește-l Anya
Blog personal: Poezie, pictură, grafică - Mihaela R. Boboc

Copyright © 2023 Mihaela Roxana Boboc
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.