MIHAELA ROXANA BOBOC – SPOVEDANIA OASELOR

Spovedania oaselor (editura Grinta, 2017): Câștigător al Premiului pentru volum la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației (septembrie 2017) și al Premiului ”Lazăr Băciucu” la Concursul Național de Creație Literară ”Vasile Voiculescu” (octombrie 2017). „Pare cam ciudat să scrii poezii despre oase, chiar și sub costumul universal al metaforei. Culmea, să fii și femeie în deplinătatea cuvântului scris! Kaput! Mihaela Roxana Boboc e, dincolo de versurile sale matematic-sentimentale, o ființă de o inteligență intimidantă. Ca să nu mai vorbesc despre intuițile sale aproape telepatice. Lejeritatea cu care scrie e un semn de belșug auster, bine dozat, precis conturat într-o lirică proprie, liberă, fără false prejudecăți. (...) Mihaela Roxana Boboc, în clipa de față, este una dintre cele mai reprezentative poete contemporane. Nu insist, pentru că aș fi nevoit să apelez la contraste și să ajung până la pioniera Ana Blandiana. Și de-acolo mai departe” (extrase din prefața semnată de Marin Ifrim la volumul Spovedania oaselor, editura Grinta 2017)

Rostogolește cuvinte din necuvinte

”- știi ce e viața?

 - nu... încă aflu...

 - e cerneala aia roșie cu care îți scrii tu poeziile

- ...”

femeile au felul lor de a construi din nimic -

universul se ține în mâinile maicii ca-ntr-un pântec,

copilul se naște în poemul din poem/ obrazul lui e lipit de geana dimineții/

bărbia îi râde sătulă la pieptul cuvintelor -

îngerul vede și sărută norii

îmi trimite ploaia spre răsărit acolo unde am trimis spaimele, împreună

nu pot fi doi oameni din același aluat, dar pot simți anotimpul

ieșind din mine ca o cămașă prea strâmtă;

înainte așteptam noaptea să-mi legăn oasele și să plâng,

acum te aștept spre miazănoapte și poezia o ia în față ca un far,

mă opresc să arunc pietre în prăpastie și odată cu ele copila

rostogolește pământul între degetele ei fine –

am iubit-o pe fata aceea, încă o iubesc,

pumnii ei mici ocroteau sufletul morții și mă ruga

să o mai las ghemuită în mine

un ceas,

cât tu ești încă departe construind ziduri.

Îngerul ploii simte și-mi aduce flori de soc,

ridurile cuvintelor se hrănesc din parfumul lor,

din neliniștea aceasta modelez litere,

marfarul vieții își târăște pașii, doar tu știi cât iei și pui la loc

din oasele mele am născut poeme care dor

și tu, Doamne, scrii despre ceea ce mă ține în viață

cu cerneala invizibilă care ne leagă,

despre fata aceea pe care încă o iubesc

și rostogolește cuvinte din necuvinte,

așteptând trenul către un munte doar al ei,

unde și-a legat părul și a șezut râzând la soare - 

ce raze vii ai pus în mine, părinte,

și cum te-ai ascuns în cerul de oglinzi 

dincolo de delirul lumii pierdute într-un hohot,

scriu...

Aliluia

Nici azi n-am reușit să mă rog unui cer închis,

ascult Leonard Cohen a mia oară,

dorm când ar trebui să trăiesc și scriu când ar trebui să dorm –

smulg măselele cuvintelor

din ele vor crește celule stem și voi hrăni cu ele tumorile copilăriei;

cineva mă va iubi cândva,

poate chiar eu,

de pe canapeaua neagră voi arăta cu degetul pe Jung

voi râde de visele înșirate pe sârma ghimpată –

sângele lor mi-aduce aminte de venele tale fără oxigen,

mama stă în brațele tatei și el din sânul cerului

aruncă cu praștia poeme,

uneori mă nimeresc, alteori ajung direct la tine

cel care mă iubești doar cu soarele în buzunar –

vine noaptea când toate iubirile ațipesc,

îngerii coboară de pe cruci,

se joacă leapșa printre morminte și primul atins e trimis înapoi în lume,

apucă pătura dimineții și învelește trupuri –

sub zăpadă lumina e mai caldă,

sub noi crește o pâine pe care poeții o aruncă câinilor

iar ei păzesc cetatea

acum colții lor sunt în grumazul singurătății

iar tu locuiești în mine

ca-ntr-un cimitir de vise.

Inima mea mereu altcumva

pisica doarme gri pe inima mea,

liniștea pătrunde odată cu yiruma

și râul care îmi curge în vene

e semn că demult cerul era acuarela alunecând

printre degetele primăverii,

eram frumoasă precum gândul care fuge printre pietre,

eram un râu de munte și dincolo de cer

poeta iubește încă,

iubește vocea ta când orice cochilie se sparge în mii de întrebări

și cerul dinăuntru strigă după ajutor;

eram copilul orfan de iubire

și tot ce aveam încăpea în pumnii strânși ai nopții,

eram îndrăgostită de pământ 

dar pașii tăi mă poartă dinspre lut spre geana dimineții,

când toate ale pământului dorm

mai puțin inima mea gri, inima mea șchioapă, 

inima mea mereu altcumva decât ar trebui,

când te scriu și mă cerți că simt,

când nu te scriu și mă întrebi despre ele,

poemele nerostite

de femeia care șoptește vântului zările ei,

femeia care-ți vorbește despre păsări albastre

și semne de nicăieri –

din sălbăticia memoriei, părintele meu mă strigă pe numele de alint

și eu îi duc dorul pe tipsie, inima mea bătând gri între două poeme

când te scriu și nu mai spui nimic

când nu te scriu și pisica doarme gri pe inima cuvintelor.

 

Mai multe poezii și profilul literar al autoarei aici: Mihaela Roxana Boboc

Citește mai multe poezii aici: Mihaela Roxana Boboc - Ore de priveghere
Citește și: Terapia ploii de chihlimbar, Iubește-l, Anya, Fire de tensiune

Copyright © 2017 Mihaela Roxana Boboc

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.