MIHAELA ROXANA BOBOC - ORE DE PRIVEGHERE

Pentru că “poezia nu se construiește pe deșertăciune, se pot împleti versuri din ură, versuri din batjocură, versuri din necredință, dar Poezia, singura care ajunge dincolo, este iubire. Este suferință. Este sacrificiu. Credință. Lumină din lumină!”, poeta Mihaela Roxana Boboc ne propune, în avanpremieră, câteva prozo-poeme din volumul în pregătire, probabil intitulat, ”Și dincolo ar zâmbi Dumnezeu…”

   Cu degetele strâns unite

   Și zici că iubirea aceasta persistă pentru că nu am dat ce e mai bun din ea?

   Atunci suntem aici cu unicul scop de a ne îmbina nuanțele într-o singură culoare, pictându-se pe pânză către înserat. Cât cer ne rămâne după ce am pictat o monocromie a iubirii? Câtă inimă dezgolită de sine, câte picături de apă deșertându-se de perfecțiunea de cristal?!

   Tu înțelegi că poezia mea suferă transformări și nervii ei se modelează în avene. Am nevoie să cobor atât de adânc, până într-acolo unde versurile strigă claustrofob după iubire.

   Tu mă ridici dintr-o moarte care nu înseamnă nimic. Tu mă ridici dintr-o viață pe care nu scrie nimic. Și prinsă între cer și pământ, ca toți asemenea mie, respirăm anaerob. Respirăm în salturi de lumină.

   Mâine este duminica leproșilor. A celor curățiți și nerecunoscători, a celui eliberat din sine însuși și mulțumind Creatorului. Mâine singura lepră rămasă e cea a sufletului. O boală mirosind a mormânt și pământ reavăn.

   Citesc despre viață și mă închin. Cu degetele strâns unite, leg crucea de fiecare punct cardinal al trupului meu orfan. Am inima plină de cei plecați în strânsoarea anotimpului. Mi-e dor de tata și mă strâng în brațe. Mi-e dor de tine și scriu. Mă scriu când nu-mi ești, iar dacă îmi ești, pictez.

   Dumnezeu aleargă prin mine desculț. Doar eu nu mă grăbesc. Îmi beau în liniște cafeaua și primesc, cu fiecare înghițitură, un ghiont de la înger.

   Mă gâdilă în inimă și râd din mijlocul culorilor scrise.

   Ore de priveghere

   Ore mici, în care ești singur cu povestea nescrisă, singur, tu și Dumnezeu, tu și propriile neputințe și dureri, luate pe umerii rugăciunii.

   Pașii înceți purtați spre locul de închinare, la intrare copiii adormiți pe trepte, ascultă povești direct din rai. Părinții le veghează somnul și rugăciunea lor se ridică, fără fum, în văzduh. Este o noapte de noiembrie caldă, o noapte în care nimeni nu doarme. Catedrala este plină ochi, generații pe care nimeni nu le mai vede mergând în aceeași direcție, se unesc sub același dor. Dorul de Dumnezeu. Aseară a fost despre momentul acela în care cazi în genunchi la racla Sfântului și te furnică palmele. Când ți se taie respirația și ieși plângând de dor și fericire, de dor și durere. Pentru ceea ce ai fost, parte dintr-un întreg care s-a rupt în mii de părticele. Pentru ceea ce ai nevoie să regăsești, atunci când totul în jur tace.

   Avem nevoie de iubire. Avem nevoie unii de alții, să ne aducem aminte de Dumnezeu. Cu toată iubirea aceasta care nu tace, ci mai mult sporește.

   Am văzut oameni strânși laolaltă și împărtășindu-se din același potir. Am văzut cum somnul se biruie, rupând din aceeași pâine, a rugăciunii.

   Căutăm adesea minuni, pentru a crede. Căutam dovezi palpabile pentru ceva ce este deja în noi. Iubirea, credința, miracolul se întâmplă când ieșim din noi înșine, pentru a fi o singură inimă. Una care bate invers. Dintru tulpini în rădăcină, dintru creație înspre Creator. 

   Și dacă am văzut acestea, o nouă noapte se poate așterne nevătămată. Și eu, și tu...aceeași bucurie strânsă în potir.

   

   Ecce homo!

   Despre lecțiile pe care nu ni le asumăm sau o facem prea târziu, despre oamenii care ne rănesc și pleacă, rănesc și uită, despre rănile pe care ni le provocăm singuri. Despre deciziile de o clipă care întorc pământul sub brazdă, despre toate lucrurile care nu vor conta cu adevărat peste cinci ani, când vom fi liberi și singuri, liberi și goi, liberi și altcumva decât noi înșine.

   Despre aceste zile și săptămâni, când creștem în noi tumori, de care nici tu, nici eu nu vom vorbi. Despre păianjenul negru al iluziei că totul va fi bine. Că vom deschide aceste porți și un soare ne va îmbrățișa până când candelele aprinse în tot acest timp se vor stinge.

   Despre toată această neiubire pe care mi-o urli în inimă și răspunsul ei, despre mormintele pe care cresc buruieni și nimeni nu le poate smulge, pentru că sunt în noi și acolo, doar lacrimile hrănesc și ucid, deopotrivă.

   Despre cât mai rătăcim prin ferestrele altora, când fereastra lăuntrică este obturată de necredință.O arie de operă, un Nessun dorma al zilelor noastre, un Turandot pe care Puccini l-a lăsat neterminat, așteptând marele final.

   O conștiință colectivă necesară pentru lecțiile insuficiente ale platformelor electronice. ”Un strigăt mut ca o lebădă”, ”o corolă de minuni a lumii” pe care o strivim la fiecare pas. Un om stând în ploaie singur, el și Dumnezeu. Ecce homo!

   

   Pastila de dor

   M-am trezit cu o durere surdă în umăr. Mi-am luat pastila de dor, un gust sălciu, amestec de neputință și îndulcitor chimic. Simt cum își face efectul. Ritmul inimii devine echilibrat, suportabil între cei patru pereți.

   Zâmbesc punctiform. De la un capăt la altul, oamenii se strâng în brațe. Undeva, un foc de artificii icnește scurt. O dâră de lumină pe cerul ca un pumn strâns. Afară e iarnă fără plânset. E iarnă doar în gând.

   *

   O salcie cu promoroacă a înghețat încă de la primele ore ale dimineții și atârnă într-un spectacol mut.

   Când și când, un lătrat iscodește zarea. Altfel totul pare încremenit într-un cerc, fără oscilații. Spre seară, copila zâmbește din spatele ochelarilor cu rame negre. Are zece ani și un râset care dislocă umărul timpului.

   *

   Pastila de dor își pierde efectul. Poemele curg, între uman și sacru, oscilând între un taler și altul. O balanță fragilă, pictată de neobositul creator.

   Te iubesc și rugăciunea se subțiază precum un pustnic culegând frunze de laur în iminența morții.

   *

   Oamenilor le este dor de ceea ce nu pot cuprinde. Poezia, asemenea sânului unei femei, urcă și coboară ritmic pași despre care, nici tu, nici eu, nu vom vorbi.

   Ascult Yiruma și mi se face pielea de găină. Versurile dorm îmbrățișate.

   Ploaia roșie a Cappadociei

   Cappadocia este fără îndoială un câmp mitic, unde cresc forme greu de deslușit și imaginat. Cresc și coboară, se avântă în cer pentru ca apoi să coboare în lutul ars de soare și timp. Am ajuns pe platoul de unde, rând pe rând, baloanele cu aer cald se umflă ritmic. Am emoții de școlariță. Simt în piept acea arsură și furnicături mici în palme ca atunci când mă îndrăgostesc. Balonul nostru este gata. Portocaliu cu albastru, cel de alături este alb cu roșu. Îmi imaginez cum urc, trădez distanțe și noduri.

   Zbor împreună cu dragostea căzută din cer. Zbor și odată cu răsăritul, simt că înfloresc. Că nu mai ating nimic material și nimic nu-mi aparține. Că nici zâmbetul tău nu a fost vreodată al meu. Nici gura. Nici ochii nu m-au privit. Mă simt în siguranță, deși nu am fost niciodată mai expusă. Expusă în piața gândurilor, cu vântul în plete și soarele în ochi. Nu plâng, nu la modul în care să observi. Este uimirea modului cum plutesc și obiectele devin mici. Baloanele se depărtează și stâncile devin puncte.

   Sunt laolaltă cu cerul și pământul este doar un vierme care se târăște. Adun în ochi atâtea imagini. Baloanele se văd în zare, mai sus sau mai jos. Unele par că se sparg de stânci. Tresărim involuntar. Dar nu. Ele plutesc mai departe.

   Câțiva fluturi se lovesc de portocaliul balonului și zboară mai sus, atrași de căldură. Nu credeam să fie fluturi atât de sus, dar uite că îndrăznesc.

   Toată plutirea a durat o oră. O oră în care am simțit cum iubirea mi se scurge din palme și prin tălpi s-a întors întru ale sale.

   Acum știu că pot să iubesc și să fotografiez iubirea cu spatele la mine. Restul sunt imagini și stări care se îndepărtează încet de mine, deși a trecut un pic mai mult de o lună de când m-am întors. Dar timpul se dilată sau se comprimă, după cum inima aceasta pompează sângele prin artere.

   Am învățat să dau drumul mâinilor și să nu mă uit în jos. Ce te aștepți când urci în balon cu iubirea? Va pluti odată cu tine. Te va îmbrățișa pe ascuns. Și îți va da drumul din vârf. Te vei strivi de stânci, inevitabil.

   Orice cădere este în sine înălțarea din inerție. Și am trăit să-ți spun că după tine există poezie.

   Frica diminuează bucuria, până o face mică de încape în buzunar. Frica de moarte, de spații închise, de înălțime, de alunecare, de iubire, de oameni sau orice altă frică ne face accesorii la buzunarul timpului.

   Dar privind balonul care aterizează în același loc și timp de unde a plecat, știu că tocmai faptul că suntem atât de vulnerabili ne face atât de frumoși.Că toată această călătorie spre nicăieri este de fapt drumul prin noi înșine.

   Înțelegi, desigur, cum ți-am dat drumul, știind că mă voi întoarce.

   Orașul subteran Kaymakli *

   * Accesul este permis doar la 4 etaje din cele 8 săpate, făcând din Kaymakli cel mai parte oraș subteran, cu o capacitate de adăpostire a 3500 de creștini, refugiați aici pe vremea prigonirilor.

   Odată ieșiți la suprafață, ne vine inima la loc. Mintea procesează încă despre cum se poate trăi așa, nu o oră, nu două, ci perioade lungi de timp. Cum poți interioriza o lume, cum o poți închide în pumn. Un pumn amar de vise, un pumn dulce de credință.

   Dar asta este o altă discuție. Una care ține de cortexul imaginației, al dedublării, al conștientizării și aducerii în plan real a unei alte fețe ale aceleiași provocări. Se poate trăi în Hristos ca-ntr-o matrioșcă, din care ies, rând pe rând, dureri, asumări, bucurii în suferință, poezie în pâinea amară a însingurării? Până la urmă suntem singuri, față în față cu Creatorul, cu moartea și viața, cu Iadul rupt pe mijloc, cu Raiul înălțat din sacrificiu.

   Doar gânduri, de bună seamă. Ne întoarcem, epuizați după o zi în care am văzut și cunoscut timpuri la care parcă nu mai avem acces. Rămân mărturie cele ce sunt și plâng încă.

   Halucinant

   Îmi pare că ne-am mai văzut cândva. Aveai mâinile aspre de dor, aveai cerul sub unghii și nu cereai nimic. De ce când ceri aduci de fapt cerul înăuntru?

   De ce ruga este o gură de oxigen în sens invers focului? Apa spală și focul mistuie, iată botezul pruncului întors în lume! Cuvintele se opresc în aer, le văd rotunjindu-și muchiile și așteptând.

   Este duminică iar. Gerul și-a înmuiat straiele în lumină și plânge zăpada rămasă pe trotuare. Știi ce se întâmplă când versurile stau prea mult în tine? Ești una cu plânsul și zilele curg halucinant de repezi. Ești râu și nu curgi, ești ploaie și nu picuri, ești poetul care și-a izgonit muza și pictorul rămas fără pensule. Îndrăznești și înmoi degetul în culoare. Îndrăznești și rupi tăcerea. Te iubesc de parcă aș cânta deopotrivă lui Dumnezeu și oamenilor.

   Halucinante creaturi, oamenii tăi, oameni din cer rostogolindu-se în lutul galben al înserării! Trupurile lor dor și întunericul le devine pat. Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Umblă, îi spun sufletului meu, și el mă trage de mână prin hățișurile gândurilor. E plin de tine aici. Trebuie să ieși pentru a trage aer în piept și să vezi de departe ce a rămas în urmă. Nu e nimic înapoi. Totul merge înainte, și râul și ploaia și poetul, tânguindu-se. Așa este scris în veșnicie, să curgi printre pietre și să taci iubind. Ce este iubirea, dacă nu seva lucrurilor mlădiindu-se după Dumnezeu?

   Îmi pari atât de cunoscut că te-aș putea iubi între versuri, cu mâna în dreptul inimii și să tac.

Mai multe poezii și profilul literar al autoarei aici: Mihaela Roxana Boboc

Citește poezii din volumele: Spovedania oaselor, Culori pentru ochi închiși, Iubește-l, Anya și Fire de tensiune

Blog personal: Poezie, pictură, grafică - Mihaela R. Boboc

Copyright © 2020 Mihaela Roxana Boboc

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.