DENISA MARIA TILEA - ECOURI STINSE

Poezii din volumul în pregătire „Anagapesis”:


Maxilare

S-a încleștat arta
precum o pleoapă cu dinți
pe suprafața gâtului
lasă urme – culori din ulei
se împrăștie complet
la o a doua mângâiere.

O gradație sintetizează
spectrul multilateral de consecințe;
rupe din carne brutalitatea
divină,
fiorul poate provoca și carii:
izvoare palide din sânge
îți spală pielea suspectă
de respingere.

Mai urcă un ansamblu osos
pe coloana ce susține
gâtul devorat, e strâns sub
mușchii fălcii;
înghiți cuțite care se blochează
în esofag. E sudată vocea
în noduri:
ai venerat drogul muzei,
dar ea a anticipat.

Maxilarele precum niște
capcane,
ești un demon ce merită
să supraviețuiască –
cu o singură mișcare
poți fractura ori propriul gât,
ori maxilare.


Șah mat

Ești regină într-un regat stins;
capete fantomatice mai bântuie
holul cu tablouri din trecut,
candelabrele atârnă grele de tavanul șubred
se poate prăbuși deasupra
strivind sufletele aflate
într-un stadiu muribund.
Te miști liberă printre ele,
nu sunt reguli.

Sunt rege într-un regat aprins;
false capete se întorc alungite
către neputință:
timpul se scurge prin crăpătura din
zidul de adevăr – nu e și el o minciună?
Strigă ecoul către mine,
căci vocea pură nu pot să o cuprind...
se dezleagă doar blesteme.
Mă mișc prin câte-un pas pe holuri,
înlănțuit de reguli.

Vezi că doar nebunii reușesc?
În cămăși de forță se mărită diavoli
și haotic își scuipă boala
crezând că e o traiectorie
scrijelită în alcool:
parcă se confundă ochii lor
cu sanatorii –
dar ei în întregime sunt.

Te mai poartă o tură
prin palatul în care
cavalerii nu-s.
Care ne-a fost apărarea atunci?
Nu ai observat că peste acei pioni
sare oricine...
și nu-i nicio coroană?


Destructurarea antitezei

Dans ascuns în respirații;
cardiacă impresia amatorului de haos,
apropierea e o înstrăinare,
tupeu.
Soarbe naivitatea singulară
din pluralul nopților apatice,
programăm eliminarea impactului
amortizând respingerea consecințelor
banale.

Dans prea scurt, rușinat,
revolte expuse
la liber
prin rafturile pielii,
ca un lift ridici ecoul
înfuriată, academic,
lași o sensibilitate să se plimbe
de-a lungul tău.
Se citește expresivitatea
pe chipul altcuiva.

Spini în stomac,
arheologie de principii dezgropate,
fosila unui simț comun,
caracter infuz
lipit cu miere.

Surdina emoțională expusă
gratuit, expertă
în manipulare, tu,
o blasfemie alcătuită din dezintegrare
de antiteză.

Suflarea sufocă,
calmul tău provoacă,
dansul frecventează zdrobirea ritmului
și te exprimi urlând.

Ascult, inspir profund
din calmul tău, vocea răsună peste
hotarele diforme ale privirii tale
în pantă.

Mă tem pentru tine,
te închide coregrafia;
realitatea diurnă nu te poate obține,
nu te aprobă sângele.

Te respinge organismul,
îmi ești antibiotic.


Lacrimogen

Amortizează clapele căderea,
praful șters îmbolnăvește
sunetul ancorat în întregul
pian: se pierde în nopțile albe;
te consolează vinovății
cărora tu nu le ești
proprietară, mâinile îți sunt
zdrobite
la impact.

Asistă vânătăi în do major,
partitura minții e o înfrângere
de la care nu renaște vreo revanșă;
se multiplică coșmarul
și epuizată negi fluiditatea
confortului tău,
când prezența mea de-o
insistență macabră,
te așteaptă.

Pentru cine compui, de fapt?
Nu dansez pe asemenea
tendințe ucigașe:
te romantizez o perioadă,
apoi te distrug
chiar sub privirea ta
lacrimogen inflamată;
îmi vampirizezi inocența,
dar observă că duetul nostru
acaparează
doar nebunia ta expusă
peste clape, ai fost înghițită
de tragedia fanteziei.

Cum se face că nici
în visul meu nu te rezumi
la o simplă viclenie, ci
porți o întreagă mascaradă
încercând să mă manipulezi?


Ecouri stinse

Glasul tău e muribund,
trupul tău mai cară a plumbului
povară,
inima ți se strecoară în creier,
gândurile o scufundă –
sentimentul îți e străin.

Vise zbuciumate devin
rămășițe în care te înțepi,
ecourile stinse – ele vor tăia
la rândul lor
tăcerea;
ți s-a spus să-ți vinzi
înfățișarea.
Tu ai vândut ceva din tine.

Privirile îți sunt străine.
Te întrebi de unde oare se răsfrâng
atât de pierdute
asupra ta?
Par nedestrămate, dar înlăcrimate,
e o falsitate ideea că
suferința lor
va fi eternă.

Te-am avertizat,
iubito!
Nimeni nu se culcă
pe patul de morminte
când cadavrele
suspină
mascate în al trecerii veșmânt.
Tu ai adormit.


Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Denisa Maria Tilea


Copyright © 2023 Denisa Maria Tilea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.