DENISA MARIA TILEA

 

* despre Persefona - din perspectiva lui Hades

UNDE SUFLETE SE FRÂNG

Libertatea sa s-a prăbușit asupra delicatelor petale
precum cenușa lumilor întunecate pe care le-am
restrâns; printre oceanidele care se aflau în jurul său, sub
absoluta furie a Demetrei,
pasul său s-a declarat necunoscut și dispărut.

Chipul său parcă de sticlă
de la lacrimi în palid el s-a prefăcut, iar
a sa privire vulnerabilă – sensibilă –
citea prin umbre al meu chip de înger decăzut.

Și-n jurul tălpilor sale se ridicau gigante
flăcări ale infernului copile roiau arzând,
dar ea privirea caldă și-a fixat
-o asupra privirii mele,
în ape noroioase sufletu-i
căzând și-n disperare.

Zilele zburau prin timp
precum lumea începea a-și purta
al Demetrei crunt blestem,
culoarea verde, proaspătă, din ochii naturii
în nuanța sfârșitului de septembrie, grav s-
a prefăcut;

Persefona – inocența angelică
pierdută printre diavoli în
posesia mea s-a regăsit,
iar eu în ale sale brațe eram de ochii altora
ferit și de cruzime.

Îi dezvăluisem iubirea mea tânără de prima dată,
când privirea mea i-a conturat chipul cu sclipiri,
iar ea ar fi vrut să îi grăiesc în limba florilor,
fiindcă din petale vocea sa era formată –
dar eu, eu nu înțelegeam decât strigătul păcatului
pe buze sângerii arzându-i necorporala ființă, pe
buze pregătite să descopere șoapte.

Și când buzele mele,
în sfârșit,
s-au răsfrânt deasupra alor sale,
Persefona a aflat că între păcătoși și îngeri
iubirea în veci nu a discriminat;
ea știa că necurații pândeau de sub masca
feroce a îngerilor – cei căzuți.

Demetra însă a prins-o de mână și cu
putere a smuls-o din regatul unde suflete se
frâng, lăsându-mă gol de speranță și singur,
să mă sting într-o eternitate fără pasiune.

Dar când am aflat că a gustat esența
răului, că sângele rodiei i-a pătat buzele
moi, știam că Persefona este – sau va
deveni regină printre noi,
deoarece chipul său purta mândria unei
zeițe și păcatul unor diavoli.

Îngerii au demonii lor,
dar și demonii îi poartă aproape;
astfel că Persefona cu fire eterne a fost legată de
infern, lumea din întunericul rece și din lumina caldă a
rămas inscripționată în al său piept.

MIGRENĂ

Am citit în poemele tale despre războiul
care se ascunde în fiecare inimă umană
și am aflat că uneori, pentru a
supraviețui,
ar trebui
să-ți ucizi mintea.

Și este suficient de alarmant
să anihilezi acei diavoli
care sunt mulți, necunoscuți,
distrugători,
mai ales dacă ești un copil,
o creatură neștiutoare, și
trebuie în agonie să-ți tai
cumva stomacul pentru acele
crime fascinante, dar ar
trebui să nu te oprești, pentru
că trădarea
țipă în minciunile trăite.

Apoi ai simțit migrena,
precum o lamă ce ți-a sfâșiat creierul,
și eșecul ar putea deveni inevitabil,
și doar o rugăciune ar mai potoli
durerea înainte să fii exilat
în flăcările celeilalte lumi – sau poate că nu...
deoarece să nimicești ce încearcă
să te omoare
este o artă,
iar arta nu este o crimă,
dacă ai fost născut
ca să ucizi.

PARTEA ÎNTUNECATĂ A RAIULUI

Le-am zâmbit înapoi
chipurilor șterse,
dar ele nu s-au întors,
au rămas holbându-se la
mine, imprimându-mi în trup
o senzație înfricoșătoare.
Chipurile mă preschimbă.

Lovesc cu pumnul
spre mânie,
iar vocile se aud murmurând
din partea întunecată a raiului,
ele mă învelesc, mă bântuie, mă
mușcă, glasurile cele uscate mă mustră.

Și în locul unde lumina
se răsfrânge diagonal,
viorile muzical
încep a imita favoarea
disperării, violonistul, înecat și
el în păcatele comise,
acum le risipește
spre publicul-iluzie
cu boala îndemnându-l
să greșească intenționat
o notă,
să le modifice prezenților auzul.

Și mă enervează
că le vede și el figura
și nu mă încred în gândul meu
– nu știu dacă este real ce văd

sau doar o ceață
modificată
pe retina mea,
să mă alinte.

Și publicul se ridică,
aplauzele mă doboară
și încep în dans a se purta
figuri înalte, scheletice,
călcând meschin
pe ale lui Cupidon săgeți,
dar nu se înțeapă,
nu suspină
sub amorul umbrelor prea reci.

Și în valsul lor
aceștia poartă vântul,
către mine îl trimit,
iar vântul îmi învelește gâtul
și îl simt cum mă sugrumă...
Ah! Vuietul somnului etern.

DEVASTATOR

Îmi fac loc printre aripile frânte
și ascult al tău glas îndepărtat,
și-l văd cum se răsfrânge
asupra alor mele buze,
și aerul ne asfixiază pe
amândoi, neantul ne cuprinde;
simt un vânt uscat cum ne
restrânge, cum ne îmbrățișează cu
teroarea. Ah! Oroarea!

Pastile expirate de amor
mi-au invadat privirea
și se-ncumetă să se dizolve
pe retina-mi să-ți transforme chipul,
să mă păcălească.

Și raze obișnuiau să-ți asambleze trupul
și aș fi preferat ca ele să-mi străpungă
pieptul...
Doar că tu te-ai preschimbat în valuri
care se izbesc de mine
printr-o alunecare
și degeaba al oceanului frumos l-ai vrut,
când i-ai moștenit
doar fatalitatea.

Și este devastator
să simt cum toată furia ta
mă invită la un dans
și ai putea să o plantezi
și asupra-mi
sub forma unor astre,
să uimească trecătorii
ori să mă strivească.

Denisa Maria Tilea (n. Oravița, Caraș-Severin): În prezent este elevă la Colegiul Național „Ana Aslan” din Timișoara. Este pasionată de muzica rock și metal, de box, leadership, dans, pictură, citit și scris. Scrisul este una dintre cele mai mari pasiuni ale ei, pasiune descoperită de la o vârstă fragedă. Este o persoană care apreciază arta în toate formele sale, pe care o încântă expresivitatea tragicului îmbinat cu frumosul și brutalitatea care este împletită cu eleganța. În viață, își dorește să inspire cât mai multe persoane să lupte pentru ceea ce își doresc.

Volume publicate:

Unde suflete se frâng (editura Letras, 2021)
Anagapesis (editura Literagraf, 2023)

Citește aici: Denisa Maria Tilea - Ecouri stinse

Copyright © 2022 Denisa Maria Tilea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.