XENIA NEGROAE

 

flori

îmi pare rău că e atâta durere în această poveste.

îmi pare rău că e în fragmente
precum un cadavru tăiat în bucăți
și împrăștiat peste tot,

am încercat să creez o distragere –
am adăugat lucruri bune printre rânduri,
precum florile

ce am fi fără flori?
ce ar fi primăvara dacă nu-i anunțată
prin ghiocei și lăcrămioare?

dar și florile îngheață, se zbat, mor

dar ar mai fi flori dacă nu s-ar ofili și ele?
ar mai fi viață dacă n-ar urma la un moment dat moarte? 

 

doliu în nuanțe Pantone

când eram mică obișnuiam să
îmi înmoi degetele în vopsea
în încercarea de a găsi culoarea
care mă va defini în doliu
așa că bunica m-a așezat pe pat,
a scos cartea Pantone a mamei
și mi-a arătat nuanțele de albastru -
eu m-am oprit și decis la gri
însă nu i-am spus niciodată

când se întâmplă lucruri care
nu s-au întâmplat până acum
doliul mă ia în brațe prin surprindere
și refuză să-mi dea drumul;
bunica s-a dus:

îmi dau seama de asta când
ajung acasă la miros de caserole
în loc de prăjituri abia scoase din cuptor,
când florile ofilite din vaza de pe birou
nu sunt înlocuite prin magie dimineața;

eu nu mă obosesc să le iau de acolo,
îmi amintește de ziua în care am găsit
o aripă de fluture pe jos și
mi s-a părut cel mai frumos lucru din lume
și mi s-a spus că unele lucruri
nu trebuie să te atragă - precum moartea
(și persoanele de același sex),

uneori simt nevoia să iau pietre gri,
să mi le pun în buzunare
și să merg să înot în ape albastre
precum nuanțele din Pantone
apoi îmi amintesc cum își poartă tata
propriul doliu –

precum un pulover prea strâns
de care nu vrea să scape nici dacă poate,
dat de părinții lui care nici măcar
nu știau care-i mărimea potrivită

așa că scot pietrele din buzunar
și le așez pe mormânt în schimb,
un omagiu adus doliului care n-a putut
să iasă la suprafață toți anii ăștia.

 

întuneric în cești de porțelan

e prea târziu în noapte
și prea devreme în dimineață,
bem întunericul în cești de porțelan,
ne pierdem tot somnul pe podea –
prin canapea, ca mărunțișul,
prin covor precum firimituri de biscuiți
și ne pierdem unul în altul
bând cafea la ultima oră a nopții
și prima oră a dimineții
și uităm că timpul a existat vreodată. 

 

Van Gogh

când subiectul geniului torturat este adus în discuție
se trezește mereu cineva să-l pomenească pe Van Gogh –
o ureche tăiată, o psihoză care l-a adus în pragul sinuciderii,
"pictorul care a mâncat vopsea galbenă ca să fie mai fericit"
(ceea ce e o minciună, de fapt,
dar dacă ar fi fost adevărat aș fi spus
că este un mod frumos în care să mori)

se spune că mereu cei buni mor tineri /
că cei talentați sunt luați de lângă noi prea devreme
și eu, o fată de 17 ani
care mereu a auzit că este talentată,
mă întreb când o să-mi tai urechea.

 

Xenia Negroae - Note despre mine însămi

Xenia Negroae, 2022: Am 17 ani și sunt elevă la Colegiul Tehnic "Gheorghe Cartianu" din Piatra Neamț. Scriu pentru că poezia e colacul meu de salvare în toată marea de gânduri pe care o am. Am descoperit poezia contemporană și mi-a ajuns la suflet. Am învățat că înseamnă mai mult decât rime și m-am simțit auzită pentru prima dată.

Xenia Negroae, 2023: A trecut un an de la prima mea publicare în ParnasXXI și mă bucur să revin aici cu niște poeme care, sper eu, îmi arată evoluția. Acum am 18 ani, poezia este în continuare locul meu sigur – unde mă disec și mă cos la loc. Îmi place să fac oamenii să simtă; fie că sunt sentimente frumoase sau urâte, doar să le simtă. Mi s-au mai rătăcit poeme prin reviste precum Euphorion, Golan, Literomania, Planeta Babel & Feminist Thoughts.

Citește aici: Xenia Negroae - Încercând să sting focul

 

Copyright © 2022 Xenia Negroae
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.