XENIA NEGROAE - E OKAY, XENIA

 

***

atinge pielea asta.
simte mediul care a construit-o, care a întărit-o, care a lăsat semne:
cicatricea aia de pe genunchiul drept e marca străzilor piatra neamț 2005,
un gard gri de tablă și o curte în pantă - acolo se nasc insecuritățile mele.

port în mine toți metrii pătrați de gresie albă și tapet cu model de piatră,
sunt doar un exponat ușor disfuncțional al acestui mediu
în care nu aparțin, dar în care mă întorc mereu.

e okay, xenia.
ești liberă să plângi pentru că uite ce ochi frumoși ai,
și mai frumoși când sunt plini de lacrimi.
who even are you if you're not sad?

scrii poeme în notițe cu tatăl tău la masă,
dar el nu va ști niciodată ce viață trăiești în capul tău
și în afara privirii sale;
nu va ști niciodată câte versuri sunt despre el,
sau că intimitatea este slăbiciunea ta cea mai mare,
sau că niciodată nu ești mândră de realizările tale
pentru că nu se simt ca niște realizări
și asta e din cauza lui.

e okay, xenia.
doar taci și înghite.
ascultă discuțiile politice total greșite.
dă din cap.
fă contact vizual și prefă-te.
prefă-te mai bine.
o să pleci de aici imediat.

atingea pielea și simte cât de multă este
și gândește-te la cum ai vrea să tai bucăți din ea–
de fapt, nu.
nu te gândi la asta, nu e sănătos.

atinge pielea asta și simte mediul care a construit-o.

simte cum nu o să fii niciodată, cu adevărat, parte din el.

printre mâini și brațe
 
plimbări de seară singură pe alee,
mâna în buzunarul gecii
tresărind ritmic în nevoia de a ține altă mână,
dar lipsită de orice posibilitate.  
frigul pătrunde mai tare printre degetele  
care nu se (mai) împletesc cu altele.  
am făcut o gaură în buzunar cu speranța că
lumina poate intra mai ușor,
dar ea nu călătorește atât de departe.  
 
înainte de culcare îmi privesc palmele
și trasez liniile cu vârful degetelor,
citesc cu voce tare toate numele care se ascund acolo,
un poem pentru toți oamenii care m-au ținut de mână.  
 
e ciudat să mă gândesc la câte mâini m-au atins
și cum doar ale tale nu se simțeau de parcă
vor să mă rănească și chiar n-au făcut-o,  
dar acum ele dor cel mai tare, prin lipsa lor.
alte mâini au adus cărămizi,  
și-au construit camere la mine în casă,
au săpat morminte în dormitor  
și noaptea le văd cum se târâie pe tavan,
număr obsesiv urmele de unghii din tapet.  
 
în majoritatea zilelor mă ghemuiesc  
ca o pisică într-o cutie,
tremur când văd prea mulți oameni
și sper că brațele tale sunt calde
și destul de puternice încât să mă țină,
ale mele se lungesc într-un mod nenatural.
 
apuc oameni și îi pun la mine în inimă,
cumva ajung toți să cadă în stomac,  
eu rămân cu o frică în gât care nu mă lasă să vorbesc,
vreau să țip și nu am gură,
dar am brațe lungi care vor încerca mereu să te prindă.  


***

eram amândoi blocați la același semafor
care pâlpâia galben intermitent,
la intersecția dintre două drumuri
care păreau la fel, dar erau atât de diferite
și prioritatea de trecere era doar un concept nedeslușit.
cum am putea decide vreodată care din noi
poate pleca înaintea celuilalt?

iubirea noastră era un safe zone
care n-a fost în stare să ne adăpostească prea mult timp,
mă întreb dacă mai există în noi
părți care nu dor sau care nu suspină.

era o joi dimineață în care m-am plâns că
nimeni nu scrie poeme despre mine niciodată,
iar tu ai scris despre ziduri și vulnerabilitate
și mă gândeam că în brațele tale aș putea fi din nou
xenia de 10 ani care mai există doar în visele mamei sale,
într-o poză veche cu colțurile îndoite,
undeva într-un sertar care nu se va mai deschide vreodată.

eram doi orfani care încercau să se iubească părintește.

sper că nu o să afli niciodată că poemul ăsta e despre tine,
sau celelalte poeme despre ochii tăi căprui și mâinile alea blânde
și toate poemele despre cum ne-am pierdut în timp ce ne găseam.

sper că niciodată nu o să ajungi într-un oraș
unde iarna e mai friguroasă decât te poate încălzi geaca ta.


eram eu și bunica mea frumoasă care acum miroase a pământ și tămâie.

orașul ăsta nu m-a ținut niciodată prea strâns,
dar în brațele tale nici că mai era nevoie,
tu mă strângeai mai tare decât oricine altcineva ar fi putut vreodată.
luminile din bucătărie nu puteau ține pasul
cu cele din ochii tăi atunci când te uitai la mine.
îmi așezam capul pe genunchii tăi,
îmi lăsam fricile să stea la picioarele tale
ca niște pisici obosite și încovoiate.
bucătăria mirosea mereu a cafea și râsete.

singurătatea mea are vocea ta
și e blândă, chiar dacă îmi face mâinile să tremure.
dar la finalul zilei, nu știe nimeni ce să facă cu ea.
când ai plecat era așa multă durere peste tot,
am blocat-o în borcanele tale de dulceață și nu ne-am mai atins de ele.

uneori merg în beci și mă holbez la etichetele scrise de mână
dulceață de trandafir
dulceață de cireșe amare
compot de vișine
abia vizibile, îngălbenite de timp, dezintegrându-se încet
și tu, în amintirile mele, făcând același lucru.

rămâi mereu frumoasă,
chiar dacă acum miroși a pământ și tămâie.

Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Xenia Negroae
Citește aici: Încercând să sting focul, Poezie & timpuri pierdute


Copyright © 2025 Xenia Negroae
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

---