XENIA NEGROAE - POEZIE & TIMPURI PIERDUTE

 

cred că te-aș fi putut iubi mai bine decât oricine altcineva
și nu pot uita toate dățile în care aproape ți-am spus asta

nu te învinovățesc pentru impresia că nu îmi pasă,
am trasat te iubesc pe spatele tău
în timp ce dormeai gol în brațele mele
și îmi pare rău pentru asta –
îmi pare rău că am spus-o prin vârfurile degetelor
și nu mi-a părăsit niciodată buzele.

*

exact când nu te aștepți
moartea vine & te strânge în brațe
ca un ursuleț de pluș și
nu mai ai de ales;
ești doar un copil mic căruia i se spune
că a sosit ora de culcare,
că nu poate primi timp suplimentar:
nu există încă cinci minute
ca să poți termina desenele animate preferate,
nici alte cinci minute pentru că e vineri –
morții nu-i pasă de nicio oră.
nicio zi a săptămânii.
nicio vârstă.
niciun loc.
nicio circumstanță.
moartea vine, moartea ia și asta e tot.
moartea este lacomă.
vrea doar ceea ce iubești cel mai mult, altfel nu-i distractiv.
morții îi place să transforme fluturii din stomac
în albine care te înțeapă dinăuntru spre afară
ca o mie de ace.


*

sunt goală.
singurele lucruri pe care le mai am sunt poezie de doi lei & timpuri pierdute.

buchetul ăla de flori de nu-mă-uita e la fel de putred
precum un cadavru în mâinile mele acum,
am încercat să-mi înlocuiesc oasele cu
sinonime ale puterii dar
sunt toate mult prea slabe pe sub pielea mea, spațiul dintre degetele mele este
o gaură neagră care distruge tot ceea ce ating
pentru prea mult timp,

îmi țin viața în palme & o văd cum sângerează
când o rog să mă țină ea pe mine
o strivesc în pumnii strânși,
se pierde și ea
în gaura neagră care mă va înghiți cu tot

curajul meu e de mărimea unei unghii de la degetul mic,
nu ating niciodată podeaua cu picioarele
de frică ca aceasta să urle înapoi,
să-mi spună cât de grea sunt pe umerii ei
și cât de dificil este să mă suporte;

oamenii ating lucruri doar ca să se asigure că sunt destul de reale pentru a fi atinse în continuare.

cred că eu m-am transformat în praf după ce m-ai atins prima dată
altfel nu-mi explic de ce palmele tale
niciodată nu mi-au mai mângâiat fața plină de lacrimi,
tu nu mă urmezi pe unde merg
pentru că lumea nu ne poate susține pe amândoi,
plaja este plină de unghii ascunse în nisip dar
mama ta niciodată nu te-a lăsat să cauți scoici la mare –
lucrurile îngropate nu ar trebui să fie deranjate & băieții ascultători nu caută gunoiul altora în nisip;

poate ți-ar plăcea să sapi
să descoperi
să dezgropi
să pleci acasă cu pumnii plini de tăieturi
care arată că ești băiat mare,
că ești bărbat,
poate ți-ar plăcea să avem cicatrici matchy
care să dovedească lumii că suntem curajoși, dar tu rămâi băiețelul ascultător care poate
merge liniștit pe podea
pentru că lumea mereu va fi în stare să-l susțină.


Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Xenia Negroae
Citește aici: Xenia Negroae - Încercând să sting focul


Copyright © 2024 Xenia Negroae
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.