MIHAI MERTICARU - URCAT ÎN ȘAUA GÂNDULUI

 

Nostalgii

…aceleași explozii de miresme și culori te întâmpină
la intrarea în satul natal
aceeași orgă gravă de melancolii şi înfiorări

același glas de clopot se tânguie în clopotnița bisericii
de pe dealul de unde copil fiind atingeai cerul cu fruntea
aceeași tăcere pansează cu smerenie rănile
mult prea adânci cu care se făloșesc sătenii
strecurându-se bâjbâind prin amintirile din celălalt veac
liniștea izvorăște din fiecare piatră
din pustiul zilelor îndoliate
din atâtea răni nevindecate

din clipocitul gândurilor nerostite
din pădurea rămasă doar în amintire
și din tristețea zăvorâtă în lăzile de zestre

bistrița curge printre fiordurile de aur ale memoriei
ducând la vale umbrele peștilor zglobii de odinioară

pașii tăi măsoară adâncimea dintre mâhnirea de ieri
și cea de azi a bețeștenilor mult mai bogați în pagube

îl vezi pe copilul ce-ai fost umblând desculț prin
bruma dimineților de fum

în tâmple încep să-ți viscolească nostalgii
și auzi ecoul carelor de lemn

neamurile te urmăresc de după gardurile într-o
rână și nu știu pe cine caută în astă amărăciune
străinul ce-și poartă lacrima pe obraz
ca pe un scump trofeu sau ofrandă adusă unui zeu

prin oase îți curge o înserare
care mult te doare
prin gânduri îți bat vânturile toamnelor
cu rod jefuit de nerod

cocorii pleacă rânduri-rânduri
de-atâta pustietate mult te mai
îngânduri…

Silfidă

…erai așa de tristă că în jurul tău
toate se transformaseră în piatră
cărbune zgură smoală și înmmlăștinată nevolnicie

într-un târziu când ai zâmbit entazic
pustiul din jur s-a făcut grădină luxuriantă

când ai râs în hohote
zările au început să te strige pe nume
balta plină cu nămol a devenit izvor cristalin
apoi fluviu rostogolindu-se-n cascade și
ocean de miracole

femeie
catedrală a încântării cu portal întrandafirat
erai o tăcere elizei că eram un extaz

erai o fee pantée
eram o alboradă dinamitardă

feciorească uimire
femeie silfidă
tu nu știi că numele tău
e feerie și cânt celest

tu nu știi că ești lacrima
care sprijină muntele
să nu se prăvălească în neant

tu încă nu știi că fără tine
toate planetele ar lua-o razna
prin Univers…

Încântare și stupoare

…doar câteva ceasuri (poate veacuri)
a cântat numai pentru mine
pasărea aceea ciudat de măiastră
prilejuindu-mi fulgurante clipe de magie
și extaz
de cum am ieșit din pădurea fermecată
de pe acel tărâm celest
numai cunosc locurile

nu recunosc şi nu mă recunoaște nimeni
totul e schimbat

singur griul mânjește și pământ și văzduh
râurile și-au uitat albia
crucile împânzesc orizonturile

oamenii par a fi fantoșe de nictalopi
nu mai mănâncă roadele pământului
(înghit niște pastile)
nu mai beau apă de izvor
(se mulțumesc cu un strop de esență de pustiu)
nu mai vorbesc o limbă inteligibilă
(le este suficientă o coajă de idiom zdrențuit)

neantul pare a fi întemeiat
dinastia nisipului și a zgurii
pe pragul dintre aici și dincolo
numai zei de piatră și îngeri de ghips
ca o paralaxă a amintirii unui paradis
pierdut și a scufundării unui continent
din imperiul inocenței

dezorientat și cuprins de teamă
m-am întors în pădurea fermecată

n-am mai găsit-o
dispăruse fără urmă
cu tot cu pasărea măiastră

restul e ignominie…

Corabie și mare

…întâi am văzut ecoul și apoi te-am auzit pe tine
răsărit insolit
(corabie și mare între două suspine)
cum coborai din șapte ceruri
suprapuse de gânduri

învăluită în ninsori astrale
răsărind univers miraculos dintr-o mulțime
vidă
și incendiind orizonturile cu niagare
potopitoare de esențe cu n valențe

te-am închipuit apariție fantasmatică
în codrii impulsului inițial
de pe bolta ispitelor cu purpur vesperal

te-am intuit ca pe un dat
ca pe o tainică presimțire
pentru că erai steaua polară
pe cerul închipuirilor mele
de curcubeie și acuarele

te-am visat cum îmi curgeai într-un entaz
pe sub piele susurând ca un izvor plăpând
apoi râu vijelios de munte

dunăre revărsată peste pragurile
primăverii

incendiu devastator în pădurile tropicale

cum nu s-a mai consemnat
în anale…

Urcat în șaua gândului

…înzestrat cu nestăvilită sete de azur
și zări aprinse
urcat în șaua gândului sprințar
străbat marginile nemarginilor
cu pajiști astrale

pentru a dezlega tâlcuri de pe toți versanții
fiorului metafizic și
mesaje încifrate într-o bâlbâială
de întâmplări

mă avânt pe culmile abisului
prin infinitudinea galaxiilor Universului
printre cele nouă ceruri ale neputințelor
omenești
prin deșertul promisiunilor falacioase
prin inima presupoziției cu miros de dojană
și prin adâncul adâncurilor fără hotare

mă rătăcesc printre stelele și castelele
din Calea Lactee
prin jungla de veacuri și milenii
printre comorile versetelor sacre

prin lumea aceea încă necreată dintr-un
munte de marmură

prin universul din monad a lui Leibnitz

printre echinocții și solstiții
printre axiome și paradoxuri

și mă regăsesc transfigurat în sinele meu
cu amintirea unui suflet zdrențuit

mai înțelept cu un ochi de stea
mai sărac cu o aprehensiune
mai bogat cu o taină faustiană…

Citește mai multe poezii aici: Mihai Merticaru - pagina de autor și Sonetele femeii, Șoapte, Crâmpeie dintr-un basm

Copyright © 2022 Mihai Merticaru
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.