MIHAI MERTICARU - CRÂMPEIE DINTR-UN BASM

 

Crâmpeie dintr-un basm

Trăim de azi pe mâine
între geneză și apocalipsă,
fără să observăm că ni se vând zile,
la cântar, cu lipsă.

ne prindem într-o horă cu vecia,
fremătând alături de nicicând
într-un allegretto,
visând crâmpeie dintr-o poveste uitată
în pinacoteca lui Tintoretto.

un cântec de orgă mângâie vitraliile
cu înstelări potop,
noi ne adăpostim în casa întâmplărilor
dintr-o fabulă de Esop.
la braț cu Heraclit, străbatem
noduri și semne
ca să aflăm gustul unei existențe
mai demne.

iubiri ancestrale,
în sânge, ne ard,
pe cea mai înflăcărată, am adăugat-o
într-un cocteil dinamitard.

sfidând abisul, urcăm noi trepte
spre zenit,
în prejmă-ne veghează invidia
c-un obraz ridat și cătrănit.

ne trăim viața ca pe-o sărbătoare
într-un basm,
fără să știm că-i mai adăugăm
un pleonasm.

Echivocitate

Mi-am îmblânzit singurătățile cu tristețe,
suspine și disperări înzigurate
venite, într-un picior, să mă răsfețe
când chipu-ți nu-ncepuse să se arate.

casă cu foișor, eu mi-am făcut,
cu trăsnete, tu mi-ai acoperit-o,
cu păreri de rău și râs prefăcut,
iar eu tot mai mult te-ndrăgesc, iubito.

eu sunt răspunsul fără întrebare,
tu ești întrebarea ără răspuns,
eu, unu dinte numerele pare,
tu, tocmai echivocul nepătruns.

se prea poate să fie și invers
cum toate sunt în acest Univers.

Miresmele altui veac

Torcea, pe pripă, caier alb, bunica
fir răsucit spre încâlcit trecut,
bunicu-și vindea poveștile pe nimica,
mie-mi zbura gândul spre necunoscut.

iubirea doinea mereu pe ulicioară,
cu voce de aramă, cânta frunza-n crâng,
lumină pură curgea dintr-o vioară,
vulcan se zbuciuma sub umărul meu stâng.

ceva mă atrage azi spre rădăcină,
mă arde depărtarea unui foc străvechi,
patimi nestinse toacă vremea haină,
o taină a clipei îmi bubuie-n urechi.

se surpă-n mine visuri hazardate,
cad umbre vagi de dincolo de lume,
o obsesivă-ntrebare, în poartă, bate:
viața e și blestem sau numai fum e?

Scrisoare mamei (ll)

Pășind pe pajiști de flori înmiresmate,
înmiresmate,
grăbită să prinzi un colț de eternitate,
de eternitate,
ți-ai croit unic și nesfârșit drum
străjuit de plopi înalți de fum,
de fum,
și ai plecat departe,
tot mai departe
și-o lume-ntreagă ne desparte,
ne desparte.
doar visul mai poate să te-ncapă,
să te-ncapă
când te mai zăresc un pic
dincolo de-o apă,
de-o apă.
apa curge tot devale,
tot devale,
clipa-mi curge spre matale,
spre matale...

Prutule, măi Prutule

De unde ai apărut,
sărmane, Prutule Prut?

niciodată noi n-am vrut
să facem hotar din Prut.

niciodată noi n-am vrut
să curgă sânge pe Prut.

o rană și un durut,
ne-au făcut răii din Prut.

veniți, voi români, la Prut
să-l secăm dintr-un sărut!

nici esență și nici brut,
nu mai rămână din Prut!

am visat sau mi s-a părut
că nu mai vrem graniță pe Prut?

vrem să ridică un scut
doar pe Nistru, nu pe Prut.

și născut și nenăscut
vor la Nistru, nu pe Prut.

noi, românii, ne-am lăut
și în Nistru, și în Prut.

Citește mai multe poezii aici: Mihai Merticaru - pagina de autor și Mihai Merticaru – Sonetele femeii, Șoapte, Urcat în șaua gândului

Copyright © 2019 Mihai Merticaru
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.