OVIDIU MIHĂILESCU - PUNK FREUD

 

Ovidiu Mihăilescu – Punk Freud (Editura Semne, 2020): Ovidiu Mihăilescu mânuiește candoarea ca pe un bisturiu și face incizii pe inimă. Peste dânsele presară apoi revolte, anateme, schisme, valțuri și adevăruri încă nesulemenite de perversitățile rațiunii pure. Însă, dacă te miști prost în vîrful bisturiului, acesta devine șuriu. E ca o țeavă de apă fierbinte care ți s-a spart în casă: știi că trebuie să o repari urgent, vecinii de jos au devenit isterici, dar nu prea te înduri, afară e iarnă, aburul fluieră simfonii, n-ai mai locuit până acum într-o saună sinceră și egală cu sine, pare că ți s-a dăruit, în sfârșit!, nunta pe care o visai de la naștere, nunta fierbinte cu care poți să-ți tai venele! Fiindcă, oricât de sincer în mesaj ar putea părea, Ovidiu nu e omul care să‑ți propunăla nesfârșit nuanțe, ci o singură alternativă: fie trăiești până la refuz, fie lasă-ne! Ce-am putea face să-l oprim? Eu cred că nimic. (Ciprian Chirvasiu)

Tablou impressionist 

zdrențe, cârpe și bulendre, rufe rupte și buclucuri,
trențe și calabalâcuri petice și catrafuse,

universuri vechi, apuse, vechituri din vremuri duse,
amintiri de vieți reduse, șifonate, suprapuse..

gramofoane, pălării, bibelouri, farfurii,
poze vechi, insigne, trese, mari tablouri cu prințese,

timbre și monezi de-argint, mii de-obiecte care mint,
în eternitatea clipei, în oceanele risipei

târgul trist de vieți amare care-s astăzi de vânzare,
care-s astăzi de exemplu trecătorului contemplu

și copilul cu ochi tineri violând fără rețineri,
lumea asta de relicve, de schelete și de tidve.

Vai, bătrânul cu sprâncene aranjându-le alene
pe tarabele supuse cu mâini reci și indispose

petice și catrafuse, trențe și calabalâcuri,
rufe rupte și buclucuri, zdrențe, cârpe și bulendre.

Vai, regretele eterne!

Dali în insula Elefantina 

Nu știu foarte bine să vă spun de ceilalți,
Dar eu, la 8 ani, mai visam elefanți.
Girafe cu gâtul prelung, răsucit către soare
Și să mor mistuit de o dragoste mare!

Bunicul meu, bântuit de o stranie logică,
Mă ducea, zâmbitor, la grădina zoologică,
Însă acele animale captive nu priveau către stele
Și n-aveau nici-o legătură cu cele din visele mele...

Tata mă ducea la circ, îmi lua înghețată,
Se făcea că nu vede când mă holbam la o fată.
Era înalt și puternic și cu coamă de leu,
Îl priveam cu mândrie, îl iubeam ca pe-un zeu.

Mama mă ducea la cofetărie, uneori, la muzee,
Îmi șoptea poezii, îmi desena curcubee
Și-mi spunea că girafele le-am moștenit de la unchiul Bârzoi
Care le visa încendiate... și-a murit în război!

Când am crescut, mă jucam fotbal pe-afară,
Elefanții din vis au început să dispară,
Dar mi-au dat o putere să mă-nalț și să cresc,
Mi-au șoptit că în viață trebuie doar să iubesc...

Azi nu știu și nu vreau să vă vorbesc de tenebre,
Pe la 18 ani visam hiene sticloase și zebre,
Lei cu coamă de foc răsărind peste zare
Și creșteam mistuit de o dragoste mare!

Catedrala elefanților beligeranți

Și, uneori, sufletul îmbătrânește în noi
Ca un elefant nebun, surprins de război.
Între rachete și gloanțe de argint,
Între drumuri și focuri care toate ne mint...

Nimeni nu scapă fără o rană,
Toți alergând înnebuniți de grabă
De frică, de ură, de nepăsare,
Fildeșul purității în lupte dispare
Și ierburile maturității, tot mai amare!

Și nici turma nu ne mai știe urma,
Strigătul, trist, nu se mai curmă,
Iar apele iubirii înămolite,
Cu jar de tristeți năclăite,
Sunt pline de grenade nefericite...

Unde să ascunzi elefantul rănit
De tot războiul ăsta dezlănțuit?
Cum să-l lași în apele line
Când ierburile ard de feline
Și nu mai ai vise senine?

Și atunci asemeni atlanților
Îți duci sufletul la cimitirul elefanților,
Într-o catedrală de oase alburii
Unde se poate spera și muri
Și unde războiul îți dă cadou... o ultimă zi!

Autoportret în flăcări 
- lui Irving Stone -

Bolnav de galben violent și pur,
De corbii care întinează grâul,
Sub soarele de sud crud și matur,
În flăcări dezbrăcându-mi tot desfrâul.

Cu inima aprinsă de culori,
Ascunsă în adânc, floare de soare
Tu, lume, de vârtejuri și comori...
Bolnav de dragostea ce veșnic doare...

Poate că da, biet preot la mineri
Aș fi putut trăi în răstignire.
Dar cum să faci când nu e loc să speri
Și-n toate e o beznă de iubire?

Poate că da, aș fi iubit o fată...
Mi-aș fi tăiat urechea pentru ea,
Nebun de galben și de lumea toată
În care-i doar cărbune, nici o stea!

Poate că nu, n-am înțeles eu bine
Frumosul conformist e mult mai blând
Dar dacă toate, toate ard în mine,
Cum să pictez eu altfel decât sunt?
Poate că da, acesta e destinul...
Feriți că vine pictorul nebun!
Eu Domnului din ceruri arlechinul
Făcea, prin artă doar să mă răzbun!

Bolnav de galben violent și pur,
De corbii reci ce m-au condus la moarte ,
M-am transformat în pictor orb, nebun,
Şi arta mea e un reproș ce arde!

Dar vă zâmbesc, de dincolo de moarte!

Vincent Van Foc 

Artistul, uneori, ia foc din propria imaginație,
Se transformă din mântuitor de frumos, în jertfă
Și arde, pe rugul creației sale,
Chinuit ca Nesus!

Nimic nu-l mulțumește, nimic nu-l salvează,
Doar moartea ca o graniță a nemărginirii,
Ca un lan de grâu cu flacără de galben nebun
Prin care corbii singurătății cutreieră,
Cu aripi de oțel și de crimă.

Atunci, timpul se oprește în loc
Și noaptea înstelată se umple de hore și spirale.
Și, iată-l, la o masă, ieșit din timp,
Contemplând viitorul pe sute de ani
Ca un profet înfiat de Dumnezeu în eternitatea surâsului său!

Atunci, artistul devine o floare a soarelui,
Construit din vârtejuri de foc solar,
Nebun de lumină și infinit labirintic,
Om de foc și de vibrație chinuitoare,
Înfășurat în manta-i!

Artistul e un blând demiurg,
El cheamă la viață colorate grădini
În care cu prețul nebuniei sale
Înflorește un paradis de gingașe făgăduințe!

Nu credeam să ne-nveți a înflori vreodată!
Tu inimă cu urechea tăiată!

Atac 

Era suplă ca ghepardul, rece precum un diamant,
Atacând cu pas înalt și adâncul și înaltul.

Avea ochii de tăciune, mersul mut și legănat,
Colții albi de devorat ființe rele, ființe bune.

Mă vâna de ceva vreme, cu privire de onix,
Cu profilul ei de sfinx, mușchi de atac în blăni de lene.

Mă pândea prea încordată, torcând visul inegal
Țintea coama mea de cal, de pasiuni incendiată...

Ca un fulger a tâșnit, unduită în secundă,
Aerul curbat în undă a crăpat și s-a topit.

Colți, grumaz și gheare-n spate, răni înflăcărate, vii,
Sângerau reci, rubinii, trupurile hașurate...

Și m-a cucerit cu forța, cu viteza unei raze.
Rezistența mea cedase, inima-și pierduse torța.

Era suplă ca ghepardul, rece precum un diamant,
Atacându-mi cu un salt și adâncul și înaltul!

Elegie 

Vă rog să mă-ngropați într-o chitară
Nu în pământ, în plaja unei mări,
Să dau copiilor voioși, nisip de vară
Pentru castelul viselor din zori.

În loc de cruce, puneți-mi o pâine,
Jertfită pescărușilor sonori,
Alt trup, se va topi în lut, de mâine,
Alt suflet, viu, se va urca la nori.

Să dorm în cântecul șoptit de valuri,
În pacea mângâiată lent de vânt,
Marea să spele gânduri, vise, planuri,
Să nu mai știe nimeni cine sunt.

Vă las un pumn de cântec și poeme
Și umbra unui vis ce m-a trăit,
Vă mulțumesc că m-ați răbdat o vreme,
’Nainte să mă șterg în infinit...

Vă rog să mă uitați, apoi, spre seară,
Căci totu-i pasager și trecător,
Mă voi urca la Domnul c-o chitară,
Să-i cânt despre lumină, vis și dor...

Voi, valuri înspumate, vă ador!

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Ovidiu Mihăilescu

Citește aici poezii din volumul: Think Floyd!

Canalul You Tube: Ovidiu Mihăilescu

Un portret artistic pe TVR Cultural: Ovidiu Mihăilescu - Portret TVR Cultural de Clara Mărgineanu

Copyright © 2020 Ovidiu Mihăilescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.