VIOLETA ANCIU - PASIV - AGRESIV

 

rutină

simt o migrenă colectivă cum
strânge până dă de rugină
șlefuiește fruntea și palmele
să facă loc greșelilor de azi

între șapte și opt mă las înghițită
un șarpe de fier îmi epurează
amintirile speranțele arăt altfel
dinăuntru apasă un somn greu

o ceață alunecoasă încetinește
înapoi sau înainte
pașii cunoscuți.


pasiv-agresiv

un calm sufocant
se scurge
de pe obrazul tău
un anotimp
se izbește de stânci

instinctul de supraviețuire
răsucește cuțitul
într-un eu mai vechi.


mișcare

se dezleagă
(n)umeri
neobosit vinul
dansând
pe creștet cu lupi și
treziri
pătimașe
genele somnului
suferă mutații.


* * * *

mă scurg înapoi spre piatra
din care am izvorât și curs
aproape flămândă și crudă
o liniște mă poartă pe brațe
acasă unde ninge albastru
iar noaptea nu se lasă niciodată.


unghiuri și compoziții

ne contorsionăm în ritualuri pe care nu le mai putem controla,
perseverăm ca niște insecte îndreptându-se cu sete către prădător,
alergăm orbiți unul spre celălalt doar pentru a simți cum
ne izbim de realități diferite în același timp și spațiu,
vrem să doară tare, ca să ne amintim cum e să simți adevărul,
se frâng mâinile atunci când se împreunează
și simțim, simțim totul, întreg, fără gradații, pe sine, materie,
univers despicat până la celulă, pătrundem în noi și trecem dincolo
ne întoarcem și-o luăm de la capăt, cum altfel?

capitulez. capitulează.
hai să plecăm! ai merge oriunde, fără să te întreb,
vreau să-mi vorbești despre oameni,
despre fenomene nemaiștiute, întinde-ți brațele
să pătrundă prin mine, sunt abur, nu știi ce faci,
e ceva ce știe în locul nostru, ne rupe timpul și-l înnoadă
unde nu trebuie, calcă pe urmele vechi
de nu mai știm pe unde am venit și de ce,
trezește-te odată!

privește și cunoaște, am înțepenit în fața ta!
vreau să văd că știi, pe măsură ce descoperi,
nu mai dorm de când aștept,
îmi petrec somnul privind adânc în ochi
un lup de argint care nu mă slăbește,
mă țintuiește și izolează până devin una cu el,
așteptăm amândoi să afli, ca să mă elibereze din strânsoare,
simte odată ce-ți e deja sculptat în carne și oase și sânge,
recunoaște geneza, natura, instinctul, spiritul,
în ochi îți vezi lupul cum te fixează

sunt codul tău sursă, știu că m-auzi

înăuntrul tău înveți să compui și descompui
joc sadic LEGO cu participant unic fără voie
compune-te și descompune-te
compune și descompune la nesfârșit
până piesele se fac atât de mici încât
devin bucle, șiraguri, unghiuri
afli de ce iubești geometria și compozițiile
fără să te întrebi de când sau unde
compozițiile te calculează singure și vin
până la capăt, până la capăt golești amorțeala
paharele îți cântă de dor și dragoste și tristeți infinite
despre singurătate nu te întreabă nimeni.

iau o gură de aer și o împart în trei
o bucată mă hrănește, pe una o țin
lângă ureche să aud cum șuieră vântul
una o dau înapoi să aibă de respirat
necredincioșii, bastarzii și cerșetorii
recunoștința lor nedorită va pava
un drum pe care-l voi recunoaște când
nu va mai fi de recunoscut nici măcar
a treia parte dintr-o gură de aer.

Citește mai multe versuri și profilul poetei aici: Violeta Anciu
Poezii din volumul: alte mașini și-un fotograf amator

Copyright © 2020 Violeta Anciu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.