NINA TĂRCHILĂ - SUNT DOAR UN OM

 

Sunt doar un om

dac-aş putea m-aş vindeca de cer,
de legănarea zborului din gând,
şi răsfirându-mi clipa peste câmpuri,
sub tălpi desculţe-aş murmura pământ.
m-aş naşte iar poate-ntr-un fir de iarbă
cu braţu-ntins sublim printre cicori,
să nu mai ştiu de-i trupul meu albastru
sau e doar cerul care-a curs pe flori.
să-nvăţ beţia tandră a tăcerii,
neliniştea de tine să n-o ştiu,
cu răsăriturile să-mi îmbrac nimicul,
poem de viaţă-n ochii tăi să fiu.
însă-s doar om - din trupul meu se scurge
un fir de timp stingher şi-nrobitor,
rugina scârţâie prin sunetele clipei
şi toate lacrimile lumii mă mai dor.
cu răni de cer pe trupul de pământ,
sunt doar un om - fir de nisip și-atât.

Poate-ai uitat

poate-ai uitat și... uite, nu mai știu
nici eu cum ți-aș putea aduce-aminte
acum când agățate-mi zac prin streșini
atâtea depărtări fără cuvinte
în care-mi dorm cai verzi în așteptarea
vreunui zbor încremenit în zori
când din ferestre ca într-un descântec
se dezlipesc tăceri în care dori.
mă bântuie târziuri iar risipa
e-un fel de viscol care-mi urlă-n piept,
un fel de nesfârșire-nmărmurită
de dorul mut în care te aștept.
și când de-atâta praf nu vedem cerul
și când de-atât trecut nu-i drum 'nainte,
dac-ai uitat ce-a fost, nici eu nu știu
ce rost ar fi să-ți mai aduc aminte!

Septembrie

miroase-a septembrie-n lume,
a vești despre frunze uscate,
a țipăt de păsări ce pleacă
și-a ploi scuturându-se-n noapte.
miroase-a tăcere-n cuvinte
și-a lacrimă plânsă-n amurg
la ceasul când umbre tăcute
din sânge-n-afară se scurg.
miroase-a pustiu și-a rugină,
a dor sfârâind într-un gând.
iubite, târziul e-aproape
și curg depărtări pe pământ
când eu tot a vară te strig
iar tu nu privești înapoi!
iubite, târziul e-aproape
și curge septembrie-n noi!

Mi-e dor de tine, mamă!

mi-e dor de tine, mamă, ca de-o ploaie
când arse-n secetă câmpiile se zbat,
ca de-o lumină albă-n noaptea tristă
în care îngeri arşi în iarbă cad.
mi-e dor etern, mi-e dor amar, mi-e doru-ntreg
prin gândul care dăltuie-ntre noi
conturul gol al chipului tău blând
curgând prin rana vremii înapoi.
cu toată vina lumii strânsă-n lacrimi
mi-e dor să-ţi plâng în braţe la apus
printre tăceri cu capete plecate
să nu mai ştiu prea blândo, că te-ai dus!
ce nezvântat ţi-e pasu-n mine, mamă,
prin amintirea asta colţuroasă!
când mă trezesc pe marginile lumii
mi-e dor de tine aspru, ca de-acasă!

Din toamnă...

din toamnă, ca un trubadur bezmetic
cântând pe un peron al nimănui,
aș tot fugi-ntr-o vară fără capăt
pe ţărmul mării colindând hai hui
și îngânând cu valurile-odată
singurătăți înalte, fără leac,
să despletesc eternitatea-ntr-un descântec
şi să le alung din mine pentr-un veac,
apoi să coc sub stele răsărituri
să-mi fie proaspete când mă trezesc,
să le simt gustul de-nceput de lume
într-o lumină de fior nepământesc.
din toamnă aş fugi şi m-aș tot duce
cu aripi străvezii de cer senin
și sufletul îmbolnăvit de vară,
la toți cocorii lumii să mă-nchin.

Mai multe versuri și profilul autoarei aici: Nina Tărchilă

Copyright © 2020 Nina Tărchilă
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.