ECHIM VANCEA - POHEME

 

poheme

                    cu ilustrații din spațiul exotic
 
(I)
 
zarurile în așteptarea jucătorilor înverzesc sub frunza florii de gheață
pasărea cu aripa zdrelită se zbate deasupra jocului neînceput
în luminișul însetat de întuneric jucătorii jură pe așternutul abia
părăsit să ascundă gândul cu care au mușcat din pereții casei de oaspeți
 
cântecul de leagăn atârnă lipit de buzele fecioarelor monahe pe treptele
din fața eșafodului acoperite cu trupurile conducătorilor de caravane
întunericul se cațără treaptă cu treaptă cu gps-ul în dinți pariasem că
va obosi imediat după prima treaptă și că își va cere iertare luminii cu
capul lipit de crucea umedă iarba se-nfruptă din începutul cărării tu și
 
râzi tu și plângi iar martorii jocului adorm prin hăurile înghețate dintre
mese fără să înțeleagă nimic din muzicile lutului din preajma casei de
rugăciuni acolo unde noaptea nu vrea să mai zăbovească pentru o zi
oarecare lăsându-mă singur cu dansul fecioarelor abia ieșite din
sălbăticia mohorâtă a umbrei a alfabetului acesteia clătinându-se de
cum se iveau zorii de zborul păsării oarbe nu mai întreabă nimeni ■
 
 
(II)
 
în spatele pădurii – după cum priveau jivinele cerul – eram convins
că se ascunde mormântul eroului necunoscut cineva – fără să i se fi
cerut – chiar vorbea frumos despre libertate despre apa zălăzită în
care se odihnea umbra pădurii și totuși nu-mi amintesc cine m-a
întrebat de acea dimineață – singura dimineață în care a înghețat
izvorul din care își astâmpărau – noapte de noapte setea cerșetorii
 
numere de ordine se mai găsesc pe ici pe colo – de obicei pe sub
mână – pentru o listă de așteptare mereu schimbătoare magi
entuziasmați de steaua de neclintit de apa de netrecut de rămășițele
cinei de taină nu pierd din ochi lemnul de cruce nemulțumiți că li
s-a cerut să nu facă dragoste până ce li se vor șterge urmele
 
pe măsură ce aripa nopții se destramă șarpele casei care-a asistat
la nașterea mea se leagănă-ngâmfat în sunetul clopotelor în
noapte apa zălăzită se scufundă mereu gata să ia culoarea pietrelor
drept martor că morții nu-i mai rămâne  decât resturi de maluri ■
 
 
(III)
 
ruine se-ntunecă precum se-ntunecă fereastra uitată deschisă
în fața unei mări înaintea furtunii uneori asta pare posibil
 
tu nu poți nimic greierii-și țin cuvântul pentru trădarea unor
taine nedemne de trădat în cuvinte care-s de față în disprețul
 
oricărei porunci și nu va răspunde nimeni de tăcere-i nevoie ■
 
 
(IV)
 
noaptea  se-nfinge adânc în lumina rece a lunii cu gând să umple
mai repede tăcerea florii de gheață tremurând pe maluri pândite
de dorința de moarte de unul singur străinul târâie giulgiul surd
 
la îndemnul umbrei să-l lase să țipe pe maluri ceața năpădește
apa somnoroasă îmbrățișându-se cu fântânile melcilor de plumb
niciodată îndeajuns mulțumiți de anotimpuri de marginea marginii
din ochiul orb al lumânărilor eșuează cuminți pânze de păianjen
 
tăcerea șarpelui se rotește în sensul acelor de ceasornic se infiltrează
printre stinghiile gardului îmbrăcat în apus deseori se repliază repede
prea repede pe sub ochii noștri printre fecioare amuzându-se printre
mădularele din rezervația de ninsori ascunzând giulgiul mai greu de
vândut de când au apărut pe piață poheme  purtându-i morții noroc ■
 
 
(V)
 
noaptea-i alături de altarul care-a mistuit nestingherit cuvintele
 
după atâta amar de umblet prin țărâna doldora de roua ascunsă
sub ziduri o lacrimă de părere de rău țâșnește din fântâna de oase
 
surpată de-un timp care cunoștea bine încuietorile sicrielor celor
morți aducând laude prealimpedelor dimineți nedeprinse cu lumina ■
 
 
(VI)
 
zorii zilei se retrag sub umbra nucului mormântul și-a dat lutul
deoparte descoperind în adâncul albastru privirii petecul unei
câmpii înfășurate într-o varietate necunoscută de culori clopotele
leagănă pașii călătorilor de pe un mal pe altul lăsând în urmă
sălbatice urme năpădite de umbra florii de gheață singur zac
 
la marginea ținutului neocupat de zăpezile negre frigul
pătrunde-n morminte  îngenunchind morții care scăpare nu au
să poată închide ochii înnegriți de fumul lumânărilor luminatu-sa
întunericul și o parte din ziuă… și încă morții împrăștie mânie
 
împotriva celor cu daruri sosiți prea departe-i cuvântul care
să dezvăluie secretul măcar al uneia dintre cele o mie și una de
nopți înaintea cinei de taină fără nici o explicație a căzut o stea ■
 
 
(VII)
 
roua dintâi scuturată zace expusă – dintr-o vorbă în alta – unor
povești despotice despre măcelurile unor dimineți ce nu se ating
de zăpezi lumina nu mai știe pândi creșterea ori descreșterea
de-soare-apusuri peste cimitirul marin cuvinte cumpărate online
 
capturate prin taina lor străină abia de încap între crăpăturile unui
ulcior care nu merge de multe ori la apă acolo umbre aruncă
înainte-i bucăți din lemnul de cruce amăgindu-l cu trădarea unor
 
taine împrăștiate în noapte mereu cu ochii închiși lumina se freacă
de amurg la o oră fără de milă în a luminii manevră de toamnă ■
 
 
(VIII)
 
din umbra mohorâtă a clopotelor se ridică valuri murdare de sunete
 
apoi nu rămân decât cioburi lichide răzgândindu-și durerea piciorului
știrbit în întunecimea nehotărâtă a peșterii lumina sfâșiată în două
 
iute și slobodă izgonește întunericul din ochiul orb fără să-l poată
ajuta cineva varul pereților părăsiți de curând alunecă îmbătrâniți
visând cum celor din morminte le va fi mai ușor să întâmpine nașterea ■
 
 
(IX)
 
cochilii străfulgerate de mici țipete din ochii adăpostind tulburarea
umplu malurile îmbătrânite împiedicându-se în apele de-acum
 
aparținându-i de drept oglinzile dau foc zidurilor mânăstirii străine
iubirea trezindu-se singură în fața florii de gheață uscate semănând
cu un trunchi de copac lovit de furtună puțin se mai poate vedea
 
din noaptea  hărăzită povară soarelui dusă de ape în orele de vârf
ale liniștii pentru o clipă cheaguri de lacrimi sufocă statutul de noapte
albă acordat de proprietarii de statui giulgiului ce-ascunde la prima
vedere jur-împrejurul dimineții de privirea-nșelătoare a celor ce dorm ■
 
 
(X)
 
apoi o umbră a fost strivită sub cioburile zidului uscat de pe care
și-a luat zborul pasărea oarbă varul de pe aripe se scutura de-a
lungul cărării nefolosite de cei înviați pentru că nu au suferit
 
îndeajuns și-n tot acest timp din morminte se scotea un craniu ție
un craniu mie pentru cine știe ce vină scăpată din vedere de pasărea
 
oarbă ieșită într-un zbor de plăcere pe marile cărări de altădată ■

(grupajul face parte din volumul în pregătire: alfabetul umbrei)

 
Mai multe poezii și profilul autorului aici: Echim Vancea
Citește aici: Echim Vancea - Exerciții nocturne, Echim Vancea - Omul și zeul

Copyright © 2020 Echim Vancea
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.