ECHIM VANCEA - EXERCIȚII NOCTURNE

 

exercițiu nocturn

a apărut în zori
venise din apropiata
gară pustie
furișându-se
prin țărâna captivă
fără niciun rost
se vorbea pe la colțuri
despre inevitabila
sentință a învierii
nu știa nimeni
de ce a venit
cu devremea în cap
vorbise și el pe întuneric
a aprins o lumânare
în cinstea apusului
apoi s-a întors
de unde-a venit

în apele râului
noaptea-i sub
fiecare pas al lui
o pajiște verde
o cruce uscată
duce la moarte ♦»

 

« partea grea a nopții

în toate nopțile
se potrivește de minune
întunericul

mă gândesc că visele tatălui ceresc
de lângă cel al cerului
nu are nimic în comun cu înclinațiile
erotice ale morții sale

odată cu vârsta
visam și eu la cât de fals este cerul
tatălui meu în raport cu al celui ceresc
odată cu vârsta
ca să găsesc în mine puterea de-a deveni
un bărbat în toate nopțile mă gândesc
la toate balivernele despre fluturi
și la neasemuitele lor zboruri de-o zi

în neasemuita sa beție zeiască oedip
cu moartea care-i stătea la îndemână mereu
bâlbâindu-se și-a cerut iertare pentru mâniile
pătate de sângele de pe obrazul poetului ♦»

 

eu și lumina de noapte

venise zăpada
copacii erau aproape goi
drumul forestier mima oboseala
lumina rece a dimineții
nu se simțea în siguranță
masca putredă a primei zăpezi
se sprijinea de primul copac traumatizat
de ploaia de iarnă
de mai multe ori și destul de tare
de dincolo de vale s-au auzit
câteva împușcături care au alertat
animalele care trebuiau să moară

din albul zăpezii
albastrul ochilor strălucea înghețat
din acea seară stelele s-au sălbăticit ♦»

 

în abisul de verde

      in memoriam Minerva CHIRA 

în primăvara naivă cuvântul ucide
cu lamă umedă de foaie albă acoperind
plete de ierburi în valuri de somn
„la pragul ce nu l-am putut trece” zac
păsări libere de numele lor eșarfei albe
clipă arată-i culoarea „mănăstirii de fulgi”
cucuveaua de pe ghețarii ascunși în tine
cântă odată cu ceasurile „ce nu arată
aceeași oră” și-oprindu-te să mai pui
„mirodenii în cenușă” scrie despre ziua
în care ți s-a promis veșnicia aripii albe
nici unul dintre prietenii noștri nu știe
unde s-aștepte că închisorile tale nu
făceau grațieri că plecarea ta revine
mereu nechemată mereu nedreaptă pe
adresa mirilor supuși de tine
așteaptă
nu avea încredere
nici unul dintre prietenii noștri nu știe
„de arborii dezrădăcinați prăbușiți peste mine”
încredere ai în orele care te-au purtat peste tot
căci dragostea veche este credincioșie
față de iubirea cea nouă
așteaptă
în abisul de verde vopsit în apusuri
ai mers prea devreme
„nici unul nu e tu”
în jumătatea asta a întunericului
în limbajul tăcut al cuvintelor speriate
înghețate negre la sfârșitul lunii ♦»

(13 aprilie 2022)

 

pe un țărm anonim

unde atingi același verde
singură doamna
cu mâna în flăcări
într-o clipă de liniște

pe râul ce curge de la nord la vest
de o parte și alta barbarii
taie lumina-n bucăți
privindu-i mâna arzând

carne sânge oase arse
plutesc noapte de noapte
lovindu-se de țărmurile efemere
pe apa neagră clipe desculțe ♦»

 

andante

I.
de-abia după surparea țărmului
apele râului ce curge de la nord spre vest
se vor sătura de carnea de moarte

o femeie plânge departe
în spatele ușii închise
tu ești cel care plânge
alături de ea
floarea-soarelui
dormitează
copleșită de necazuri ♦»

II.
trecând din moarte în moarte
te poți bucura
de spectacolul
apelor așteptând tremurând
sub digurile ruginite
să intrăm înapoi în noi înșine
trudind se vedem nevăzutul
din ochii zăpezii târzii
cerșind bronzul verde-al statuilor ♦»

 

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Echim Vancea
Citește aici: Echim Vancea - Poheme, Echim Vancea - Omul și zeul


Copyright © 2022 Echim Vancea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.