DENISA POPESCU - ÎNGERUL MEU ANTIGLONȚ

Denisa Popescu - Îngerul meu antiglonț (Editura Art Creativ, 2020): Poezia Denisei Popescu este o pendulare între umplere de sine și golire de sine, între melancolie și năzuință, între un trecut care a fost trăit și altul care ar fi putut fi trăit. Tărâmul este unul eteric, locuit mai ales de entități care nu au propriul contur: zborul, lumina, aburii, apa. Și, firește, de întrupările lor în cele nouă ceruri: aripa, pasărea, îngerul, umbrele, dacă socotim că și umbra este un trup al luminii. Versurile au o senzualitate care nu are nevoie de atingere. Și acea delicatețe care caută diferența dintre liniște și tăcere, diferență pe care numai poezia o poate desluși. Poezia, așadar, ca o adevărată cântare a treptelor, pe care Denisa Popescu o numește “lacrimă a tuturor lacrimilor”. (Varujan Vosganian)

****

Orfani și de lume,

Și de propriul nume,

Alergăm, alergăm

După o formă de Cer.

Nici pământ sub picioare.

Dar nici aripi să zboare

N-am avut și n-avem.

Alergăm într-o inimă

Care se-mpiedică să trăiască,

Neștiind cum să moară

Și cum din nou să se nască.

****

Aurul care curge din tine

Și care nu poate fi nici împărțit,

Nici adunat,

E o formă de viață care,

Tocmai când am început s-o iubesc,

M-a uitat.

Nu e trecut,

Nu e nici viitor.

E un zeu mort,

Care cere, tot cere mereu ajutor.

Aurul care poate că ai fi fost

Cu adevărat,

Care poate, cine știe,

Într-o zi, chiar vei fi,

E un fel de sânge,

De care nimeni,

Adică nici tu,

Nu-și va mai aminti.

****

Fiecare zi de la Dumnezeu

E un veșmânt de flori.

Miros atât de puternic

Florile Domnului,

Că, dacă nu ai ales să trăiești,

E-atât de simplu să mori.

Dar ce-i moartea?

Spune-mi tu,

Care ești numai polen și petale.

Nu cumva e timp liber

Și de soartă, și de uitare?!

Și-atunci, prietene drag,

Prietene binevoitor,

Florile Domnului

Pentru cine se roagă

Dacă, rugându-se,

Dor?

****

În corpul meu,

Anii aceștia mor încet și pe rând.

Este mereu ca și cum.

Este mereu ca și când.

****

Acolo unde nu există întristare,

Nici suspin,

Unde noaptea nu te mai pătrunde,

       

Poate doar melancolia,

Ca un oscior liniștit,

Când te ridici să miroși o floare.

****

Să fii când nu ești,

Când Cerul tău

E în altă parte decât inima ta.

Acolo unde sângele,

Tocmai pentru că-i sânge,

Nu te mai poate-apăra.

****

Eu nu mai pot visa.

Visarea-i embrion

De înger sau de planetă.

Tot ce mai pot

E să mă țin

Deasupra sângelui meu

Care, inconștient,

Se repetă.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Denisa Popescu

Copyright © 2020 Denisa Popescu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.