ANA-MARIA ANANIA

***

nu reușesc să mă  mulțumesc cu firmituri și de aici

izvorăște și nefericirea mea. sunt mereu flămândă

și tu strângi de fiecare dată masa mult prea devreme.

îți desfaci pieptul în două cu un bisturiu ruginit

și îmi arăți cât de coaptă e inima ta. tai un colț și

îmi dai să gust, apoi coși repede rana, privind în gol.

mintea mea funcționează ca un proiector stricat.

rulează constant aceeași imagine a rănii tale,

de unde se preling firișoare de regrete, cu un

ușor iz de durere stătută.

m-aș mulțumi cu bucățelele alea uscate,

însă în fiecare noapte când îți mângâi pieptul,

descopăr noi cicatrici peste care nu s-a format

coajă și care supurează încă amintiri dezgropate.

m-aș mulțumi cu firmiturile pe care mi le arunci pe

pervazul relației noastre scorojit de cuvinte nespuse,

dacă nu te-aș fi surprins pregătind feliile cele mai

suculente pentru un suflet deja sătul.

de ce îi hrănim pe cei îndestulați și îi lăsăm să moară

pe cei flămânzi? dai din umeri, crezând că vorbesc despre

copiii din Africa, cei din videourile pe care mi le arăți

atunci când ai impresia că sunt nemulțumită de viața mea.

de ce? și tu îți închei cămașa pe furiș, dar nu știi că

îți cunosc deja fiecare milimetru de piele. îmi zâmbești

duplicitar și mă faci să cred că mintea îmi joacă feste.

e o boală genetică, îmi spui mângâietor, de parcă

asta ar fi vreodată o consolare.

aș putea să îți despic pieptul când ești hipnotizat

de visele care te fac să îți mesteci dinții

și să mănânc pe săturate, însă mă tem că va avea un gust

mai îngrozitor decât terciul din rumeguș, pe care mi l-a

pregătit cândva străbunica.

sau poate aș găsi doar zgârciuri, pielițe, sânge închegat –

nimic altceva decât resturile care îmi sunt menite.

femeia-artă

Mi-a zis: ești o Mona Lisa și dacă eu aș fi

da Vinci te-aș picta neîncetat.

Dar eu sunt o creație de-a lui Munch, mai degrabă ­ –

prin vene îmi curge doar un strigăt și mintea mea

e o aglomerație de umbre cadaverice.

Dacă aș fi un bun măcelar, mi-aș desena

chipul în stilul inconfundabil al lui Picasso,

iar trupul ăsta uleios l-aș integra într-un tablou

delirant, dar absurd de frumos de-al lui Dalí.

I-am zis doar: îmi pare rău, honey, dar

nu sunt eu Gioconda pe care o cauți.

Sunt doar o pânză sfâșiată și e nevoie de

un mare artist pentru a desluși acest puzzle,

pe care îl numim ironic

„viață”.

***

frica e un pictor nesigur. nu așa îmi spuneai

de fiecare dată când îți ridicai brațul noduros

asupra mea? abandonează-te, lasă-te desenată

în culorile morții. cu cât te zbați mai tare, cu atât e

mai dureros. taci. picturile se privesc în liniște.

am fugit de atâtea ori prin labirintul ăsta blestemat

și de fiecare dată ajungeam în același punct. niciodată

nu am reușit să închid ușa aia, așa că am renunțat de mult

să mai ridic mâinile. pentru că mi-am sfărâmat toată limba,

începusem să mușc din viața care se scurgea din mine.

nu tremura. degeaba te prefaci; știu că îți place.

nu așa îmi spuneai de fiecare dată când îmi legai

mâinile cu eșarfele alea odioase, pe care mi le făceai

cadou după fiecare operă de artă?

trebuie să recunoști că natura se pricepe de minune

la colorimetrie. nu așa râdeai în fiecare dimineață în

care mă trezeam cu amprenta metacarpienelor tale rupte

pe chipul-pânză?

eu nu mai sunt om. sunt o galerie de tablouri nereușite.

culorile morții s-au scurs în sufletul-canal, însă rădăcinile

suferinței îmi brăzdează acum tot corpul. le numesc vergeturi

maturate ca să nu le spun cicatrici.

***

bunica e o rană deschisă care

refuză cu încăpățânare să se cicatrizeze.

o acopăr de fiecare dată când ies din casă,

dar se lipește de bluză și mă ustură atât de tare

că mă chinui cu greu să zâmbesc fals

atunci când  dau conștiincioasă bună ziua

babei enervante  de la etajul doi, care își târâie

picioarele pe hol și prin sufletul nepoților ei.

mă enervează că unii trăiesc și sunt dracu’ în picioare

iar ea nu mai e. s-a dus. și era singura șansă la bunătate

pe care o mai avea omenirea.

nu pot să mă dezbrac. hainele îmi sunt ca o zgaibă.

trebuie să mă despielițez, apoi las rana să pulseze

ca o inimă proaspăt scoasă din piept.

dorul este toată infecția care iese la suprafață.

mă scârbește și încerc să o șterg cu rivanol

așa cum am văzut că face mama în fiecare zi,

dar știu că e în zadar, căci rana asta nu trece

și infecția ne mănâncă câte un pic

până când ajungem un dor amar. din mama a rămas

doar o rană adâncă de când a plecat bunica

și știu că mă mănâncă și pe mine. o aud noaptea

cum clefăie zgomotos.

bunica e o rană care nu se va cicatriza niciodată.

Note despre mine însămi:

Ana-Maria Anania (7 septembrie 1995, Ruginești, Neamț): Nu prea îmi place să vorbesc despre mine. O să las versurile să vorbească și nu voi înșira fraze lungi despre studii, premii sau alte realizări. Vă spun doar că am 24 de ani, sunt din Piatra Neamț și nu am o viață exterioară care să fascineze. Nu mă consider un om „normal” și nici nu cred că trebuie să mă încadrez în vreun tipar anume. Trăiesc în mine mai multe vieți, mai multe persoane care se numesc și arată la fel ca mine, dar care sunt total diferite una de cealaltă, (un fel de rude cu Degețicile scriitoarei Elif Shafak), drept pentru care consider că viața asta interioară, agitată, haotică, violentă, este mult mai interesantă și o las să vorbească prin versurile mele.

Volume publicate:

sleep paralysis (editura Cartea de după, 2021)

 

Citește aici: Ana-Maria Anania - random person is typing
Pagina Facebook: Ana-Maria Anania

Blog: ana-are-blog.blogspot.com

Copyright © 2020 Ana-Maria Anania

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.