ALEXANDRU MĂRCHIDAN - IAR PETRU PLÂNGEA DE CÂTE ORI AUZEA COCOȘUL CÂNTÂND

Alexandru Mărchidan – Iar Petru plângea de câte ori auzea cocoșul cântând (ediție online, 2020): Poezia pe care o scrie Alexandru Mărchidan, epurată de teribilismele trendului prezent, nu este însă nici simplă, nici calmă, reverberând în subiacent o neliniște metafizică, o încordare vigilă sesizând nefirescul din firesc, problematizând metaforic aspectele realității obiective și subiective iluminate de omniprezența divinității. (Victoria Milescu)

Străluciri

cuvinte pierdute în călătorii,

timpul dus pe câmpiile fără de capăt,

penumbrele lunii – nu-mi pasă de ele!

sunt oglinzi înșelătoare,

imagini pierdute prin pierdutele universuri

ale inimii.

cuvintele vor fi regăsite,

timpul revine,

luna descrește și crește.

cine însă poate uita sângeriul căderii în noapte,

focul plecărilor,

ultimul anotimp al florilor nespus de albe?

durerea și iubirea

totdeauna rămân.

două aripi ce se bat între ele,

două aripi ce cresc una din alta.

Darul

înaintea mea

tristețea e bucată de asfalt

proaspăt turnat.

vrăbiile și fluturii

se așază pe el

de parcă celelalte locuri

nici n-ar exista

(unii mor,

alții devin poezie

și-mi dau

toate iernile lor).

Lupta din amurg

până acum

ți-am ascuns acest adevăr

te iubesc pentru că ești ca o floare de toamnă

luptând până la sânge să ții partea culorilor

când norii stau să prăbușească timpul,

mereu încercând să ții dreaptă balanța

cu fragilitatea ta de-o parte

și dincolo tot mai frigul însoțit cu-nserarea

(doi cheflii ieșiți în oraș să sfarme pacea).

și aici se dau peste cap toate-nțelesurile lumii:

fragilitatea ta e puterea ta!

zăpezile din burta norilor, ucigași fără liniște,

ar dori s-acopere orice sclipire de viață.

florile de toamnă rămân însă drepte –

mucenici prinși în gheață,

dându-și pe sub zăpadă

lumina

ghioceilor.

Flux, reflux și apoi oceanul

când eram copil

soarele se prefăcea în piatra scumpă

din fruntea cerbului cu coarne de aur

ori în alte ființe strălucitoare

a căror țară era după cortina transparentă

a vocii mamei.

pe nebăgate de seamă

soarele a găsit o colibă în pieptul meu

și n-a mai ieșit deloc,

astfel încât răsăriturile și apusurile

sunt chiar mișcările respirației mele,

sunt tot atâtea bătăi de inimă

uneori dureroase, alteori prea puternice

pentru un trup făcut din nori și nisip.

da, știu că și acest soare va pleca,

însă memoria luminii va rămâne întreagă.

Iar Petru plângea de câte ori auzea cocoșul cântând

cântând

luminile și norii –

pe-ascuns – treceau

înaintea dimineților sale.

a fost vineri și apoi duminică.

pe acest om niciodată credința

nu l-a pierdut,

chiar dacă atunci, în urletul mării,

apele au încercat să-i muște din trup.

nu a fugit nici după noaptea aceea

în pustiul pustiei;

cutremurat, a căzut și a plâns.

au trecut zile și luni și mulțime de ani,

iar Petru încă plângea

de câte ori auzea cocoșul cântând.

și nu doar o dată i s-a dat

să audă-ntrebarea,

și nu doar o dată

s-a făcut pe sine răspuns:

Simone, fiul lui Ionà,

Mă iubești tu mai mult decât aceștia?

Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc.

Mai multe poezii și profilul literar al autorului aici: Alexandru Mărchidan

Citește aici poezii din volumul: Lumină sub asediu

Copyright © 2020 Alexandru Mărchidan

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.