ALEXANDRU MĂRCHIDAN - LUMINĂ SUB ASEDIU

 

Alexandru Mărchidan – Lumină sub asediu (selecție din patru volume de versuri plus un grupaj de poeme scrise între 2020-2023, ediție online, Pitești, 2023): Poezia pe care o scrie Alexandru Mărchidan, epurată de teribilismele trendului prezent, nu este însa nici simplă, nici calmă, reverberând în subiacent o neliniște metafizică, o încordare vigilă sesizând nefirescul din firesc, problematizând metaforic aspectele realității obiective și subiective iluminate de omniprezența divinității. (Victoria Milescu, Revista SUD, numărul 3-4, 2020)

Exil în inimă

se va coace grâul
și nici anul ăsta
nu-mi voi afunda picioarele
în căldura lui –
mereu îmi spun:
poate la anul.
copii din praf de pâine
jucându-ne cu vara...
un grâu nou
se coace în mine
acum
când sunt tot mai convins
că tata și mama
îmbătrânesc și ei
ca toți oamenii
mereu îmi spun
poate la anul
voi aduce
cu mâna mea
grâul
acasă.

(din volumul Exil în inimă, editurile Alean și Tiparg, Pitești, 2012)

Sacrele metamorfoze

spre biserică
poteca
se
îmbisericește,
spre inimă
mintea
se-mbracă
în cer

în Tine
eu
din străin
fiu se face.

(din volumul Hesychia, editura Alean, Pitești, 2015)


Miracolul

la noi a țâșnit o fântână
în
mijlocul
casei.
înainte să ne dăm seama
ce se întâmplă,
vecinii au fost primii care-au alertat
frunzele, greierii și stelele,
pentru că de-atunci mama nu mai aducea zilnic
apa din lumea apelor,
mai ales pentru că de-atunci
toate celelalte fântâni
nu le mai ascundeau oamenilor tainele.
am fi vrut să dăm tuturor
din aceasta apă,
dar au venit viscolele,
s-au închis drumurile
și nimeni n-a vrut să iasă,
deși o sete mai puternică decât viscolul
le secase visele.
la noi a țâșnit o fântână în mijlocul casei
și-am rămas singurii
care nu s-au speriat.

(din volumul 33 de cuvinte pentru Luiza și alte câteva poeme,
editura Tiparg, Pitești, 2017)


Nu oricine   

așadar
să nu rămâi în cele din urmă,
să legi un pod din cele ce vin
cuvinte, amintiri, dureri și multe ceasuri fără gust
călite în foc de șaptezeci de ori câte șapte,
până ce lacrima se face aur,
până ce aurul se face soare
și tot așa până ce podul va fi gata peste hău
(iar hăul trecut încetează să fie).
vom reînvăța și acest meșteșug,
cum singuri am învățat să fim locuitori ai nopților,
ai locurilor și timpurilor clădite din răni.
va fi greu
va fi aproape imposibil,
mai ales că nu oricine e Pavel,
nu oricine va rosti întrebarea cea bună
spre Damasc.
Îndrăzniți!

(din volumul Iar Petru plângea de câte ori auzea cocoșul cântând,
ediție online, Pitești, 2020)


În fiecare munte

în fiecare munte există o pasăre
ce a fost împietrită,
în fiecare inimă există un înger
ce așteaptă primăvara.
ceea ce le ține laolaltă
e numai forța gravitațională
a Aceleiași Iubiri care a făcut
ca din nimic să răsară
trandafiri, stele, oceane
și dulceața privirii mamelor.


Invizibilul prezent

mai întâi florile, mugurii și razele soarelui
mai întâi frumusețea văzută
cu nunta ei de petale –
toate se vor duce
chiar venind spre cel care privește.
tăcuți și pașnici soli,
frunză cu frunză, fir cu fir,
lacrimi, bucurii, cuvinte
pleacă negreșit
și fiecare om, până la ultima silabă,
până la ultimul foton
își alungește gesturile și grimasele
în veșnicie,
precum îmbrățișarea păcii
zidește nesfârșite cascade spre cer,
precum sărutul iudelor
varsă cernite cascade în hău.


Pledoarie pentru autor

onorată instanță
a orelor și secundelor,
mă declar vinovat!
în apărarea mea aduc firele de iarbă,
norii și hergheliile de fluturi:
de câte ori nu s-au pierdut prin voi
și-au revenit la viață?
asemenea și întristările mele rătăcesc
precum damnații
prin piramidele voastre de ceață,
aproape fără pace, fără nădejdea de a reveni
vindecate
(cu ele îmi pleacă, vă spun, inima întreagă,
ca mama ce-și caută copiii fugiți de acasă).
onorata instanță a minutelor și a săptămânilor,
prea des v-am ofensat, nu pot nega,
însă nimeni nu ar putea mărturisi pentru mine mai
bine
decât păsările pierdute prin ceruri,
decât florile prinse pe veci în transparențele alpine.
onorata instanță a tuturor timpilor-timpurilor
de sub soare,
mă declar vinovat și liber,
după cuvântul acelui poet:
vom muri, dar câtă splendoare!


Mai multe poezii și profilul literar al autorului aici: Alexandru Mărchidan
Citește aici poezii din volumul: Iar Petru plângea de câte ori auzea cocoșul cântând

Copyright © 2023 Alexandru Mărchidan
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.