CONSTANTIN ANTON - IZVOARE DE IUBIRE

Visele mele, visele tale…

„Nu am găsit niciodată că marea are vreo semnificație,

cu excepția faptului că duce la țărmuri.

Țărmul are un înțeles. Marea, nici unul.”

(Alan Bennett)

Visele mele plutesc spre larg,

Visele tale le include cu drag…

Suntem Marea fără de cuprins

Valur ce ard intens, vis în vis!

    Suntem dincolo de orice orizont

    Praguri noi de nesfârșit (în tot)…

    Nimeni nu ne atinge; nimeni nu ne vrea

    Să ne facă rău, sau (și altceva)!

Suntem singuri fără de lume,

Suntem entitatea ce se recompune…

Început de știință, început de atom,

Început de Biblie, început de OM!

    Suntem noi cu noi, noi cu vise-n care

    Suntem mai puternici cu iubire cu iertare

    Cu împliniri, cu doruri și cu/între copii…

    Suntem clipă nesfârșită, miez de veșnicii!

Tatăl meu…

„Valoarea omului se măsoară

după greutățile pe care el le învinge”

(Voltaire)

Tatăl meu, salcâm sub cruce,

Iarba-n jur o să se usuce,

Grijile de-acasă cad mereu

Peste lacrimile fiului tău…

    Tatăl meu, floare de dor,

    Te-ai stins din văzul tuturor,

    Te-ai topit în negru veșmânt,

    Fără de chip, făr-de-cuvânt…

Candeli îți aprind în noapte

Să uiți de-a ta singurătate,

Să uiți de toți străinii care

Te-au ascuns în pământ tare…

    Și acum târziu când pe cer

    Stelele orbesc de-atât mister

    Spune tată, spune până unde

    Plânsul meu, plânsul se-aude ?

Tatăl meu, e ruga fără de cuvinte,

Tăcerile se-aștern peste morminte,

Nici umbrele din cer nu mai coboară:

Cui să strig?... Tată, ieși din pământ afară!

    E negru peste tot și e pustiu;

    Nici sunet de clopot nu știu

    Să se mai audă la biserica din vale:

    Tată, ieși din pământul acesta tare!

A murit…

„Dacă taci, să taci din iubire.
Dacă vorbeşti, să vorbeşti din iubire.
Dacă corectezi pe cineva, să îl corectezi cu iubire.
Să ai mereu în adâncul inimii rădăcina iubirii.”

(Sf. Augustin)

A murit ruga fără amintiri…

Somnul de veghe

În lacrimi subțiri

Dorul-pereche…

    A murit timpul pentru o clipă

    Zborul furat

    Care-ntrânsul țipă

    De când ai plecat…

A murit spațiul între două cuiburi goale

Întoarceri la răscruci

Sentimentale

Amurguri urci…

    A murit un sentiment viclean

    Într-un anotimp oarecare

    În care tu eu eram

    Și eu unde eram oare?...

Lordul crizantemelor

„Bruma de poezie care, de bine, de rău,

 învăluie acest pământ

emană din toamna veşnica

a Creatorului şi dintr-un cer necopt

pentru a-şi scutura stelele.”

(Emil Cioran)

E toamnă iar. Albul spumos și diafan

Sporește în trufie și în poezie…

Firave sentimente ard an de an

Splendoarea de lumină vie!

    Printre crizanteme trece un lord

    Trece cu inima înflorind petale…

    Singurătățile-l cheamă spre nord,

    El vrea iubire în sudul care moare!

Va fi iarnă în curând… și lordul uită

Câte crizanteme strânge azi la piept…

Ar fi iubit toate o toamnă nesfârșită

De-ar fi găsit dorul lui de nou prezent!

    Îngerii urcă, îngerii coboară, peste brumă…

    Toamna uscată niciunde nu-i alungă…

    Lordul pleacă cu brațele pline de crizanteme,

    Spre Nordul iluziilor; o, viață, încă nu te teme!!

Prințul macilor în floare

„Există o armonie în toamnă

și o strălucire în cerul ei,

 care nu poate fi regăsită de-a lungul verii,

ca și cum n-ar putea fi,

ca și cum n-ar fi fost vreodată”

(Percy Bysshe Shelley)

O vară sedusă

De Prințul macilor în floare;

Prin foc și cenușă

Inima dintru poezia sa tresare!

    Prințul a cucerit multe castele,

    A cucerit inimi și vii virtuți,

    Dar au uitat iubire să pună-n ele

    Spre a răzbate printre cei pierduți!

Prințul care a zdrobit în sete

Izvoare de dor și de dorinți,

Astăzi vrea să se îmbete

Cu lacrimi din vechii sfinți!

    El merge la Schitul din Deal,

    Atinge Icoana cea Sfântă;

    Privește spre trufie mai rar,

    Se-nchină în pacea lui adâncă!

Freamăt de toamnă…

„Târzii ni-s toate, prea târzii,
Târziu începem şi sfârşim,
Târziu visăm, târziu iubim,
Târziu de noi ne amintim,
Târzii ni-s toate, prea târzii.”

(George Lesnea)

Culori și amintiri
Suflet în dojană
Clipele-s subțiri
Ies din matcă afară

    Mă ține cerul de mână
    Apele- s în îndoială
    Lacrimile ni se amână:
    Iubito, e toamnă iară!

Parcurg scări spre abis
Și timpu-n urma mea se surpă...
Iubito, să ne bucurăm aprins
De amintiri ce curg din noi după!

    E toamnă iar și iar și iar
    Frunzele ard pe trotuar
    Visele îndepărtate peste timp
    Îți spun... ce mult eu te-am iubit!

Gândirea pozitivă

„Gândirea pozitivă

nu înseamnă

să nu ai eşecuri,

ci doar să te faci

că nu le vezi.”

(Gavriil Stiharu)

    Azi, mi-a căzut o frunză în brațe;
    Azi, destinul pare în fisuri...
    Lacrima e fără de speranță
    Rătăcită între cei singuri!

Azi, prind toamna printre ani,
Azi, ești zână printre crizanteme...
Curg frunze din vechi castani
Iubirea arde-n embleme!

    Azi, cântă călugării la Schit
    Dorul de a fi pe Sf. Cruce...
    În noi rămâne ceea ce-am iubit:
    Nu plânge, rămâi, o, nu te duce!

Azi, trec trec triști poeții pe alei,
Azi, te sărut din vechea ramă...
Mi-e dor, mi-e dor de ochii tăi;
Știu, știu... era târziu și era toamnă!

Fragmente de toamnă, I

„Fiecare frunză

îmi şopteşte fericirea,

planând către pământ

din copacul toamnei.”

(Emily Bronte)

A sângerat codrul de dor

De dorul ardent al verilor

De flori și Frunze ce se duc

De lacrimile din cântece de cuc

    A sângerat fânul uscat de pe coastă

    Mușcata cea veselă din fereastră

    Roua a albit în poeme de toamnă

    Bruma spre alt anotimp ne cheamă

Au sângerat trufiile-n vechi poeți

La porți bătrânii pun strașnice peceți

Să nu le intre moartea în curte

Nici veșnicia-n taină să-i sărute

    Au sângerat iubiri pe-alei în parc

    Mâinile celor prea firavi au înghețat

    Cad Frunze, cad… și, visele se duc:

    Lasă-mă toamnă, lacrimi să-ți sărut!

Fragmente de toamnă, II

„Cădeam. Cădeam prin timp și spațiu

și stele și cer și tot dintre ele.

 Cădeam timp de zile și săptămâni

și ce părea toată viața de-a lungul întregii vieți.

Cădeam până când am uitat că eu cădeam.”

(Jess Rothenberg)

Nu mă mai ține bunicul în brațe;

Îi e toamnă și lui de-acum…

Pare ca nucul fără de speranță

Când fructele-i se-mprăștie pe drum!

    Nu mă mai ține nici bunica de mână;

    Lasă prin ogradă puii să și zboare…

    Îi mângâie aerul rece, dorul de țărână;

    Bunica tace… nu intră în prinsoare!

Nu mă mai ține tata peste umeri;

Nu știe ce să mă mai învețe…

Par înțelept spre a merge în lume;

Sunt vrednic… tuturor a da „binețe”!

    Dar mama, mama mă mai ia în brațe:

    „Puiule, puiule să nu pleci prea departe…

    E viața o pradă, rămâi fără de speranță

    De nu iubești sfaturile noastre toate toate!”

Fragmente de toamnă, III

„Toamnă a deliciilor!

Sufletul meu cel mai adânc

este cununat cu ea; dacă aş fi o pasăre,

aş zbura de-a lungul întregului pământ

în căutarea a noi si noi toamne.”

(George Eliot)

Am zărit ciuta speriată

Prin rămurișul verde uscat –

Zbuciumul dintrânsa dintrodată

În toată pădurea s-a-mplificat!

    Am zărit că nu mai ești copilă,

    Că e lăsată în voia sorții acum –

    Coboară privirea tainic, subtilă…

    Se teme să nu aibă vreo vină?!

Am zărit cum ar vrea să fugă;

Dar unde… unde? Primejdiile-s multe!

Adună în gând cuvintele Mamei în rugă…

Știe că doar Cerul e bine să o sărute!

    Dar vânătorul e-aproape; și-i teamă;

    Prin frunzele uscate în mare zgomot tresare!

    Toată ființa sa ființa Mamei o recheamă

    Să-i fie rugă, alean, iubire, dor și/sau iertare?!

Fragmente de toamnă, IV

„Toamna a fost întotdeauna anotimpul meu preferat.

Momentul în care totul se umple

de ultima picătură de frumusețe,

ca și cum natura ar fi economist

din frumusețile ei

pentru momentul final.”

(Lauren DeStefano)

O dimineață rece sălcie

Nici peștii nu vor să mai înoate;

E ceață adâncă, cenușie,

Apa se ascunde sub oarbe ape!

    O dimineață cu prăzi de toamnă

    Cu animale ce-aleargă spre vizuini;

    Toți soarele de după deal îl cheamă,

    Toți uită că sunt pe pământ pelerine!

O dimineață cu pușca în mână

Vânătorul cel ciudat trece printre copaci;

Știe că prada va sângera în țărână,

Pădurea adie… tu, suflet, de ce taci?!

    Aș spune o rugă pentru ciuta ucisă,

    I-aș alina durerea care i-a rămas;

    Dar gândul seduce, e lacrima-n briză…

    Tăcerea se-aude, pădurile-s fără glas?!

TOAMNA, la ȚĂRM de MARE

„De ce iubim marea?

Pentru că marea are forța

de a ne duce cu gândul la lucruri

despre care ne place să ne gândim.”

(Robert Henri)

Vântul s-a oprit printre stânci

Nisipul e timid întrebător…

Nu se mai văd apele adânci

Spuma lor cea albă arde-n zori!

    Nudurile au plecat departe

    Singură e orișice singurătate…

    Algele se-ntorc oarbe la țărmul mut

    Scoicile în larg fără amintiri se duc!

Plaja e pustie; vântul suflă după

Gândul că viața e atât de măruntă

Încât și visele deșarte par subtile:

Copil al Mării, unde ești copile?!

    Neptun însingurat stă pe stânca veche

    Nu-și găsește răgaz, nici dor, nici pereche…

    Uită de profunzimi, de larg; în disperare

    Dansează tot cu vântul; le e apa la picioare!

Sirenele (Iluzii, iluzii…)

„Îmi plac sunetele mării și felul în care ea reflectă cerul.

Culorile care tremură pe suprafata ei sunt inimaginabile.
Acestea, combinate cu culoarea apei peste nisipul alb,

mă surprind de fiecare dată.”

(John Dyer)

V-am văzut toată vara în larg;

Mi-ați fost miezuri de poezie…

Acum corăbii fără  de catarg

Se vor scufunda-n Marea pustie?!

    Nu fugiți dincolo de orizont;

    Nu-mi ucideți iluzii, nici Ideal…

    Sunteți iubire, visurilor suport

    Trăiesc prin voi, rar, tot mai rar?!

Plângeți în intimități absurde;

Vreți nimfele să vi le apropiați…

În aburul dulceag dintre secunde

Amarul vieții tulbură bieții amanți?!

    V-am văzut cum ați fugit de mine;

    Printre norii șăgalnici cu fast și frică…

    Ați fost partea care îmi întreține

    Dorul meu de Mare, ispită nesfârșită?!

VALURI fără CORĂBII

„Valul

este dorul mării

de a săruta țărmul.”

(Lucian Blaga)

Albe înalte valuri în larg

Alb sfâșietor

Timpul împrăștie în grav

Șoaptele peștilor…

    Margini de mare la apus

    Toamnă rătăcită pe nisip

    Nu mai am nimic de spus:

    Mereu, mereu eu te-am iubit!

Alb până peste orizont

Valuri în spume înalte

Sfâșiat e sufletul peste tot,

Peste tot aceeași singurătate!

    Margini de suflet cad în abis

    Fără de rugă e cel sieți laș;

    Te-am iubit vis după vis…

    Acum, cui?... cui, eu te las?!

(din Constantin ANTON – „Trilogia IZVOARE DE IUBIRE. Vol.II : Fericirea de A împlini”, Colecția „Ideal și Comunitate” – nr. 8, Editura StudIS, IAȘI, 2019)

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Constantin Anton 

Citește aici: Constantin Anton - Holograme pentru orbi

Copyright © 2019 Constantin Anton 

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.