LILIANA NEGOI - IUBEȘTE-MĂ


Poezie de dragosteUneori dragostea nu e covârșitoare. Uneori e doar un cuvânt obișnuit care începe cu d și se termină cu e, ocupând neînțeles de puțin spațiu în încheieturile orelor.  Câteodată cuvântul ăsta înseamnă pur și simplu cafeaua care – noblesse oblige – se răcește în cana de lângă cana ta doar pentru că și a ta e rece, alteori înroșește obraji și alte părți anatomice, biciuite de cravașa pasiunii. De cele mai multe ori însă mă uit la cei care vorbesc de ea, și i-aș întreba, rotunjindu-mi ochii ca un copil, dacă nu li se pare și lor, ca și mie, că s-au atârnat prea multe lucruri inutile de carnea acestui cuvânt, precum un șir de cercei pe-o ureche, și că ici-colo, sub greutatea acestora, carnea se rupe și doare, și deși urechea e încă acolo, parcă nu îți mai vine decât să o mângâi ușor, suflând pe răni ca să treacă mai repede, promițându-ți în sinea ta că te lași și de bijuterii, și de podoabe, și de iubit, și te apuci de clonat urechi pe spinări de șoareci, ca să ai de rezervă data viitoare. (Liliana Negoi)


iubește-mă

iubește-mă, îmi spui,
iubește-mă până la durere,
până când ți se vor închega gândurile
în jurul miezului nopții
și ți se va părea, strigându-mă,
că ți-a mai crescut un glas în palme,
cu care ai putea să îmblânzești chiar și moartea.

te privesc fără să spun niciun cuvânt.
afară plouă – o ploaie de vară
cu iz de mentă și de praf întors în vintrele pământului –
iar tu nu vezi, ascunse sub palmele mele,
rănile fierului forjat al patului

iubește-mă, îmi spui –
eu las fulgerele să-și târască siajul
în ochii mei tulburi,
și te iubesc ca pe spinul cu care îmi scobesc cărarea spre rai
prin cuvinte de cremene


Când e prea cald noaptea

Când e prea cald noaptea luna alunecă
printre degete ca un ban vechi și ponosit
oxidat de vise și de izul acru de salivă amestecat
cu cel înțepător de sudoare –
ne împletim atingerile ca pe-o funie cu care
s-ar putea spânzura de grinda cerului
moș ene
iar ochii ne dor
ne înjunghie îndărătul clipelor cu muchii jalnice și boante
și nu știm când anume lumina se înroșește aurește
albește topește
încercuiește într-un rotund
profund și blând
de început de dimineață de vară –
pe pielea mea
pielea ta e doar
un alt vis
iar nodul funiei de izuri zace mereu tăiat
de aceeași lamă perfidă
a distanței


plouă în ianuarie

plouă în ianuarie, dragule,
ca în toamnele cele de demult,
când dicționarele nu erau atât de pline de cuvinte

plouă în ianuarie,
și cum mergem acum unul lângă altul,
ca două biserici singuratice părăsite de gânduri,
orașul se așterne tăcut în fața noastră
îmblânzit de noaptea umedă –
e-atât de liniște
că nu ne trebuie nume.

pomii de pe marginea străzii
sclipesc umezi în lumina veștedă a felinarelor
ca rugăciunile unor mame
încă așteptând
ceva.

plouă și e târziu,
nu e nimeni pe stradă,
nici chiar noi –
noi suntem doar o iluzie,
o fractură de bătăi de inimă care întrerup
agale
ploaia


îmbrățișări

edificiul volatil al ultimului tău sărut
trăindu-și încă moartea pe pielea mea
e ca una din acele dulci dureri ale ulcioarelor de lut
atunci când, așezate într-un cui,
știu că râul nu va mai fi la fel
atunci când le va îmbrățișa din nou


Să mă nor, să te dor

Să mă nor de ploaie peste vise,
Nu m-ar lună fluturii de noapte –
Să te măr domnesc stropit cu șoapte,
Ți-ar fi sâmburi taine nepermise.

Să mă spin de trandafir sălbatic,
Vântul doar s-ar atârna de mine –
Să te colț de cremene, cu tine
S-ar iubi apusul roșiatic.

Să mă foc din așchii de zăpadă
Mi-ai paharul plin cu apă vie,
Să te umbra nucului doar mie
Te-aș parfum de tei curgând cascadă.

Să mă coasta ta însângerată
Să te dor de mine înc-o dată.


punct

dă-mi ochiul drept cu împrumut o oră
să-mi curgă-n vene visul tău de-azi-noapte,
și vocea cu parfum de mandragoră
presară-mi-o în gânduri și în șoapte,
dă-mi pasul tău albastru, dă-mi și sarea
ascunsă sub cuvinte meșterite,
și lutul de pe oase, și chemarea
zdrelită printre pietre rătăcite,
dă-mi arabescul nobil de cerneală
cules din călimară cu stiloul
și mucegaiul din odaia goală
ce n-a mai auzit de mult ecoul
nesomnului în doi – îți vreau durerea
ca molia lumina unui foc:
am obosit să-ți ocolesc tăcerea –
mai bine ard și nu mai sunt deloc.


sonet în așteptare

cafea cu frișcă într-o cană mare –
m-ascund de realitate. te privesc –
mă-ncumet să îmi zic că te doresc,
dar nu te-ating. nu încă. ce mă doare
este că taci cu încăpățânare
şi în decorul prea sărbătoresc
mi-arunci ocheade ce mă țintuiesc
în scaun. ca o pată de culoare
în mâna ta un trandafir în floare
se-alintă-n timp ce nori se învârtesc
deasupra unui simplu „te iubesc”
ce-ntârzie, timid, în continuare.
și-mi beau cafeaua-ncet din cana mare –
tu taci, eu tac și-aștept și te privesc.

atât

... În cele din urmă totul se rezumă la asta:
la pielea mea și pielea ta,
la felul în care porii noștri se potrivesc
unul în lipsa altuia
ca puzzle-ul dulce-acrișor al fiecărui azi,
la felul în care ne altoim gândurile fiecare pe vocea celuilalt,
la golul textil al oricărui cearșaf
șifonat doar pe jumătate.

Mai multe versuri și profilul autoarei aici: Liliana Negoi
Citește aici: Liliana Negoi - Tăceri de lapte

Copyright © 2019 Liliana Negoi
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Un produs Blogger.