LILIANA NEGOI - TĂCERI DE LAPTE

tăceri de lapte

mi-e dor de libertatea din gustul unei piersici
așa cum râdea ea către mine pe vremuri,
sfâșiată de caninii mei de lapte –

uneori cuvintele pe care le dezgrop din amintiri
încă îi mai poartă stigmatul zemos și aromat,
mâinile îmi miros iar a funingine și aripi de fluturi
iar soarele își jupoaie lumina fragedă de pe pielea mea,
suferind de vară continuă.

cândva piersicile nu știau să tacă.

acum privirea mea e aidoma monstrului livid al unei dimineți hibernale,
iar gustul diluat al fructului
se chinuie să își facă loc printre cuvinte nespuse,
şi, nereușind,
se îngroapă înapoi în tăcerea arsă pe la colțuri
ca pergamentele vechi,
tânjind după dinții de lapte
prea demult căzuți

 

Din grădina cu vise

Îmi crește albastru pe gânduri
şi pe încheieturile fluide ale privirii.

Îmi creşte albastru
ca un mucegai nobil scăpătat
al cărui blazon,
încrustat cu comorile prafului,
se întinde ca o mâzgă
de la infraroşu la ultraviolet.

Şi undeva, pe-acolo,
sunt şi eu.

 

pe-o cale

două cuvinte întâlnindu-se:
zise primul către al doilea
“îmi cresc oameni pe umbră” –
zise al doilea către primul
“iartă-i că nu ştiu ce fac”

 

printre toate cele ale unei zile

printre toate cele ale unei zile
poţi număra suflete aerisind coroanele copacilor
şi trepte aşteptând să li se rotunjească muchiile
şi pereţi mirosind a priviri galeşe, dulci de gânduri,
şi îndoitura unei pagini ascunzând
în pliul ei căderea din rai a cuvintelor –
dar mai presus de toate
printre toate cele ale unei zile poţi număra
(pe-ascuns, evident)
de câte ori pleoapa veştedă a uscat cu milă
secundele curgând umede pe la colţul unui ochi care
tot caută umbra din sânul soarelui până când
în cele din urmă făcându-se noapte
soarele iartă calea robilor îngăduind numărătorii
odihna

 

nu.

[...] Şi îmi alunecă palma pe suprafaţa cretată a peretelui –
verde şi mirosind a muzică ieftină.
În porii zidului au pătruns precum colţi moi gândurile mele,
căutând cărămida bătrână de sub tencuială
Nu se spune asta
Nu
Nu
Nu
nu
fără majuscule. că nu merită.
e greu sub cascade de gânduri – reci şi uşor acide,
înspumând marginea zilei de azi cu reziduuri ale trăirilor de ieri.
fără mâine.
sparte cad imaginile, pixel cu pixel,
nume fără înţeles, cuvinte fără voce,
şi între toate cele fraze clişeu, corectându-mi visarea etern rebelă –
nu se spune asta,
nu se face asta,
nu se crede asta.
pentru că lumea.
ce ar zice lumea?
lumea ar zice verde, şi poros, şi netezimi amare, fără photoshop.
şi ar mai zice că îmi merit iarna – atâta câtă e.
şi n-ar mai zice nimic după aia – pentru că i-aş închide gura
cu un pumn de vată,
doar să nu îi mai aud vocea ipocrită urlându-mi în creieri că
NU.
doar peretele
şi palma mea mai aspră decât el,
zgâriindu-i porii delicaţi şi verzi,
şi planta cerşind apă lângă mine.
vezi? aşa ia naştere un zid al plângerii autentic.
atunci când în casa ta,
în camera unde ar trebui să faci dragoste,
tu faci poezie.
şi taci, ascultând cu încăpăţânare verdele vorbindu-ţi
despre cărămida bătrână din spatele lui [...]

 

așchii

[...] secundele se îngână una pe alta
lemnoase, inodore, pudrate cu caolin.
umbra în formă de măr a zilei de ieri
îmi stă încă ţintuită pe frunte,
şi-mi pare că pe viul norului se zbat să răsară
puncte de taină dezliniştite.
vămi calde se nasc sub tălpile noastre,
deschid ochii şi apoi se înfig cu gemete mătăsoase
în pulberea telurică învelindu-ne
sufletele – aceste burniţe sărate care ne umplu gurile
cu dumnezei şi doruri [...]


Mai multe versuri și profilul autoarei aici: Liliana Negoi
Citește aici: Liliana Negoi – Iubește-mă

Copyright © 2022 Liliana Negoi
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.