MIHAI MARIAN - ÎN TIMP CE TU
Mihai Marian - în timp ce tu (editura Eurostampa, 2019): O surpriză de proporții
este a doua carte a lui Mihai Marian, după debutul destul de prudent din 2018
cu Negru Opac. Mi-am promis să iau o pauză de la recomandări de ultima copertă,
nevrând să ajung ca alții un autor profesionist de blurb-uri, însă volumul său
m-a ținut cu sufletul la gură. Am început să-l citesc convins că îmi voi doza
lectura în câteva reprize, însă mi-a fost imposibil să mă opresc – și să mă
abțin de la a scrie aceste rânduri. Dacă ar fi fost doar cartea cuiva care a
făcut într-un timp scurt niște progrese semnificative în ordinea noutății
discursului său, nu aș fi fost peste măsură de încântat, am tot văzut poeți
bunicei care prind trenul ceva mai târziu și se raliază la o modă sau un curent
literar – și cam asta e tot. Însă M. Marian nu doar că scrie acum cu
naturalețea, vâna și tehnicitatea excelent stăpânită a celor mai buni poeți,
dar biografismul său e dârz, autentic și nerutinat, expresia limpede, iar
nervul etic vibrează lucid și neconcesiv. Stoicismul său e o experiență pe care
Mihai Marian o împărtășește fără să mimeze și fără să vrea cu tot dinadinsul să
se facă simpatic celui care-i citește versurile. De fapt, am impresia că
aspectul acesta a încetat să-l mai intereseze. Iar de aici cred că începe o
aventură poetică realmente pasionantă. (Claudiu Komartin)
tropism
nimic nu se compară cu bucuria de-a nu mișca
un deget,
de-a rămîne complet absorbit de liniștite
și în tăcere,
să urmăres coamenii și întîmplărilel or,
firul chiar și celui mai mic eveniment.
îmi place să privesc prin picăturile din
sticlă distorsiunea străzii,
cîinele de zăpadă șchiopătînd,
neutrinii alunecând prin corpurile noastre,
prin clădiri şi pământ cu o viteză de trilioane
pe secundă.
astfel trăiesc bucuria pierderii voinței
conștiente:
cu botul pe labe,
fericit în poziția mea,
absolut mulțumit de greutatea sufletului,
de neclaritatea intențiilor.
nimic nu îmi scapă,
nimic nu interferează,
sînt satelitul perfect
care comprimă și decomprimă,
amplifică semnalul fluctuant
al celor care vin și pleacă
acoperiți în fiecare clipă de-un strat tot
mai gros
din praful gri al eternității.
“ce
este, este. ce nu este, nu este“
o noapte doar de somn liniștit
şi nu mai găseşti lumea așa cum o ştiai:
e-acum un mic golf mărginit de
stabilopozi,
pe a cărui plajă zac carbonizate
trupuri purtînd ochelari fumurii.
materia întunecată și materia luminoasă
recapitulează geneza,
continuă nesfîrșitul șir de crime de-a
lungul țărmului.
în atmosferă persistă încă unda de șoc
a vorbelor spuse seara trecută de un
crist metalic:
“ce este, este
ce nu este, nu este.“
oraşul, ca o boală a creierului,
se-ntunecă tot mai tare. devine o uriașă
bilă metalică,
o molie căutînd instinctiv lumina.
soarele se aprinde din a doua încercare
în timp
ce tu
în forfota orașului, trupul se diluează.
e un vis în care pietre din caldarîm se amestecă
împreună cu oase de porc însîngerate și fulgi
de zăpadă.
oamenii rîd, glumesc, își arată dinții lipsă,
piepturile perforate de mici arici albaștri
care cînd pleznesc,
la ieșirea din trup, lasă un miros de parfum
ce trezește din somn femeia-păianjen.
se sperie ca gîndacii din bucătărie de raza
unei
lumini bruște
celulele corpului cînd îi văd plasa întinsă.
pe mînerele scaunelor din autobuze,
pe băncile din sălile de așteptare
sclipește grăsimea zădărniciei.
vidul înconjoară cu pași sonori totul.
nu există trecut și nici viitor.
în zadar scormonesc în amintire după ceva
de neiertat, ceva care să mă înfioare,
în care să văd măcar strălucirea apei trase
la closet.
dar nu există nimic furișat în sus pe treptele
memoriei.
se zguduie nebunește orașul cînd
umbra proiectată în lungul străzii
face schimb de păr, cartilaje, oase și sînge
cu trupul.
promisiuni, autostrăzi, benzinării cu luminile
stinse, fluturarea aripii unei molii
se interpun definitiv între noi.
știi, relieful acesta ciudat al momentului,
secunda dură ca o cască de motociclist,
îmi spun că ochii închiși,
pumnii strînși, banda adezivă care îmi ține
trupul laolaltă,
nu vor schimba nimic,
voi rămîne hibernînd aici la marginea galaxiei,
în timp ce tu...
singurul răspuns credibil
mă obişnuisem deja atît de bine cu zgomotul de motoare
mari, cu scrîșnetul pietrișului sub roțile camioanelor agabaritice, încît
începusem să măsor timpul după mersul lor. noaptea, simțeam mai întîi cum patul
începea ușor să vibreze, apoi auzeam murmurînd aproape imperceptibil în
vitrină, peștele de sticlă al mamei, balerina de porțelan albastru, sticlele de
whisky și parfum ale tatălui. doar cîteva secunde mai treceau pînă cînd casa
întreagă începea să trepideze și luminile farurilor intrînd prin ferestrele
mari pătrate, sfîșiau pielea tensionată a întunericului, întinsă ca membrana
unei tobe între plafon și dușumeaua mereu mirosind a petrosin. fasciculele
găureau pereții albi lăsînd imaginației o structură izbitor de cinematică, se
alergau între ele buimace, lucru ce nu făcea altceva decît să alimenteze şi mai
mult iluzia propriei evadări. cred că așa se simțea și Cousteau în batiscaful
său scufundat în albastru: puțin claustrofob, puțin blazat, încercuit,
încercînd să-și conecteze mintea la marele rechin alb, să corecteze
neregularitățile marginilor limbii frecînd-o de spinarea uneibalenei albastre.
cred că așa trăise și Trakl, ghemuit într-un colț, în miezul întunecimii,
adulmecînd rășina de brad a podelei, cu degetele orbecăind prin putregai, cu o
stare de vertij continuu, dintr-un singur salt dînd ocol pămîntului. în acea
ultimă vară, petrecută lîngă șantier, în perioada definitivei înfrîngeri,
însingurarea a însemnat nu numai o neguroasă aură existențială, dar şi o
catartică, foarte utilă experiență a izbăvirii, a izbăvirii de frică şi foame.
după mult timp, nu mai eram doi în războiul împotriva realității. nu mai
priveam împreună în vitrinele magazinelor siluetele tot mai micșorate de frig.
nu eram alături împreună să scuturăm scrumul țigărilor fumate pînă la filtru pe
lemnul vopsit în verde al băncilor din Cișmigiu, în timp ce atomii în ghete de
jir se desprindeau din gură fir cu fir pînă la destrămarea totală a ființelor
noastre. gîndul la plecare nu făcea decît să îmi accentueze stările: trăiam în
camera umedă, cu pereți lipicioși și aer stătut, ca într-o cușetă de tren. cu
lucrurile mereu împachetate, ghetele lîngă ușă și valizele sub masă, acoperit
întotdeauna de un pled vechi, zdrențuit, dar călduros. cît era ziua de lungă
moțăiam. mă trezeam rareori. doar cît să iau o înghițitură de apă, să înfulec
grăbit un sandwich făcut invariabil din aceleași ingrediente. rămîneam treaz
doar cît să privesc preț de cîteva minute, de după jaluzelele coborîte,
muncitorii bine aghezmuiți, meticuloși ca viermii de pe cadavre, învelit ca în
timpul unei lungi călătorii pe timp de iarnă. o iarnă ca cea în care, pe un
Magheru-ngropat sub zîmbete fragmentate, “paşii ne cunoșteau abisul, trupurile
ne plimbau cerul“, un asteroid
încerca să agațe o stea de mare.
***
scriem pentru a susține această lume
fragilă
subțiată de topirea continuă a
ghețarilor,
pentru realitatea îmbîcsită pe care abia
o mai respirăm,
pentru calmante,
pentru cîțiva litri de oxigen pur.
scriem să ni se întoarcă morții
“cu moartea pe moarte călcînd“,
despre particule fotonice și strigoi.
iar când obosim,
pe asfalt desenăm portrete,
instrumentare pentru dezinfecție,
alunecări de teren,
poeți ce-și sapă groapa,
cresc șoareci în garsonierele pline cu
firimituri de fericire dintr-o tinerețe cataleptică.
desenăm
un alt prag pentru apartamentul 66
de la etajul 5,
pe copertele noilor volume de poezii,
saliva ce pătează colțul pernei lui Bob
Dylan,
efortul lui Murakami de-a se abține să
nu urineze.
îl schițăm pe Cărtărescu în fața
chiuvetei - singurul loc unde
se putea încălța fata cu șosete de
diamant,
pe femeia care taie în fața blocului
gîsca
pentru neprihănire,
pentru un dumnezeu derutat
și o creionăm pe fetița care pîndește să
elibereze pasărea
din sacul de pînză în care se zbate.
însă tot ce surprinde creionul este
copilul ținînd speriat mâinile pe ochi
și acesta este momentul cînd reîncepem
să scriem
despre moartea ultimei gîrlițe mici,
despre cele două milioane de animale
sălbatice care
vor fi ucise anul acesta doar în în
România,
despre lumea subțiată de topirea
continuă a ghețarilor,
despre această realitate îmbîcsită
pe care abia o mai respirăm
Citește mai multe versuri și profilul poetului aici: Negru Opac
Copyright © 2019 Mihai Marian
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment