NICOLETA FLORESCU
Femeilor pământii ce se poartă
Ca o bucată mare de sare
Reîncarnată într-un orb
Să simt cum strigând-o pe Patricia
Strig coada unui motan gri încolăcită
printre
Măsele și dinți
Ascult gropile născând adolescenți
Și calcarul oaselor îmbrățișând
Deliciul bătrânilor
Tutunul așteptat de fluturi
Se prinde pe hârtia mea de muște
Găsesc biografii&bucăți de epidermă
Dintr-un viitor om perfect
Și mă gândesc că nu va fi deloc om, ci
Femeie
Vreau să-ți privesc instantaneul
Dintr-o bucată de cretă.
E ca atunci când în 12 vieți
Crezi că cunoști poezia&politica
Și toate citatele despre pozitivism
Scrijelite pe tencuiala veche.
Ca atunci când Be happy
Devine referendumul unor oameni triști
Ce stau la bază
Voiam să-ți arăt că aici
Nu e ca atunci
Cei de 40 sunt considerați tineri
Și violența a devenit vina femeilor
Iar eu prefer să rămân aici
Și să-mi repar mentalitatea stricată
De o oarecare mamă din 90’.
Frunzele
Sub abdomenul cârn ca ispitele lui Damocles
Mă sperii eu de fiecare dată când nu
știu ce caut
În corpul ăsta atașat de aer și
subsoluri arse
Îmi mestecam „Eu-l”, ca și cum nu aș ști
cine e
Ascundeam biletele de RATB, sub
polemicile profei despre viață
Se lipeau, ca două picături ce se îneacă
În propria dezbinare
Se tăiau în două, le cădeau
organe&intestine
Și rămâneau, bemolul ce desparte lobii
când mor
Spargem pereți cu etichetele morților
Frunzele căutau mințile paralizaților
Și ca o tarantula le împrăștia beția
E fericirea ce se răsfrânge asupra mea
când dorm
Tată, aici îți regăsesc coasta
mamei&urletul ei
Iar tu cum îi frângeai trupul
Iar eu cum îl reconstruiam cu nisip și
apă 9 luni
Slăbiciuni
Slăbiciunea mea își dezvolta o nouă mamă
Ce era în stare să își crească fiica
Ca pe cea adevărată
Fericirea își distruse cuibul și se făcu
comodă
În alt colț
Era ca și cum stătea întinsă pe canapea
Iar brațele se mirau cum pot legăna
trupul
Visele îi erau ca un combustibil
Pe care îl pune în cafea
Pe care îl aruncă
Sau pe care îl izgonește
Fără el nu respiră și totuși fericirea
și-a făcut loc
Mă bucur că ne contrazicem
Mă bucur că ne dăm coate
Ca și când ar fi ultimele
Și am vrea să se audă cum ciocnim
Unul la pieptul altuia
Mă bucur că mergem după pâine
Ca și cum ar fi ultima zi
Când am gusta acest trup și acest sânge
Fericirea și-a făcut loc în acel pulover
vechi
Numit „poezie”
Unde a rămas o urmă de leu
Astupă tot ce o strică cu coama ta, îi
zice
Dar părul meu nu ajungea…
Revedeam
Revedeam aceeași emoție
Cu care adormisem
În mădularele&matricele cuiva
Știam că nu face parte din mine
Și ca aș putea pleca
Să-mi revăd familia
Dar aveam o alta
Fiecare pădure de oameni
Ce creștea pe spatele meu
Nu vedea decât lumina lunii noastre
Doar seara
Și apoi era smulsa
Fiindcă nu era estetic să ai o familie
Fiindcă undeva, copiii tăi mor,
Zilnic
Stelele ce se prăbușesc, cu nicio
dorință,
Sunt copiii tăi
Ce cerșesc în genele ei
Hai să lăsăm perdeaua
Să-și lase pantofii pe marginea patului
Să facă acel pact
Sau despre fericirea de a nu ne întâlni
Copiii
Ci adolescenții crispați, ce schimbă
lumea
Amețim, ca un balaur vopsit de un melc
Ne naștem în chimia lutului de pe
„copilul” ei
Și totuși o țin în mine și o iubesc și
Când o arăt cuiva, rămânem perplexe
amândouă
Și ne incomodăm parcă
Pentru că eu sunt ea
Și nu putem trăi în lumea ei.
Nicoleta Florescu (n. 27 aprilie, 2006, Suceava): În prezent este elevă la
Școala Gimnazială "Aurelian Stanciu" din Salcea, Suceava. A
descoperit poezia în urmă cu un an, și de atunci nu-i mai poate da drumul. Se consideră
spontană și nonconformistă, văzând poezia ca fiind foarte aproape de ea,
modalitatea ei de a se dezvolta moral și sufletește. A obținut diverse premii
în cadrul concursurilor literare din România, talentul ei fiind recunoscut de
jurii profesioniste.
Citește mai multe poezii aici: Nicoleta Florescu - Cresc
Citește și: Nicoleta Florescu - Pur și simplu aici
Citește și: Nicoleta Florescu - Pur și simplu aici
Copyright © 2019 Nicoleta Florescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment