NICOLETA FLORESCU - PUR ȘI SIMPLU AICI

 

Pur și simplu aici

știi,
uneori mi-aș fi dorit să te știu pur și simplu aici
Să trag draperiile și să vorbim despre una și aceeași tristețe care a rămas neterminată când ai plecat
să știu că pe covoraș e același mozaic de cioburi pe care mi l-ai lăsat
să știu că palmele tale nu se mai țin în șuruburi de mine și cercurile pe care le desenezi cu privirea nu
se apropie niciodată de mine

acolo unde caii de lemn sunt bine căptușiți
acolo în mijlocul deșertului unde zdrobesc cu dinții buza paharului din care ai băut pentru ultima dată
alături de mine

și știi, oricât de mult mi-ar plăcea să vezi cum mă culcușesc lângă uneltele sterile de pe cuptor

mângâindu-le de fiecare dată la fel

oricât de mult aș ști că frica e detașabilă și nouă tristețea asta nu ne mai vine la fel de bine

în ochii tăi a rămas același ghimpe blajin care ne apropie de fiecare dată.

Far călăuzitor 

Suferința a rămas doar o capsulă de care să te atingi ca de un far călăuzitor.
Când dragostea își va freca palmele ca un bătrân bolnăvicios lăsându-ne pe noi să cădem la mijlocul
durerii.
Când acele de siguranță din jurul pielii tale de sub ochi vor cădea și vei vedea cât de tristă te simți.
Și cui i-ar păsa dacă din piepturile noastre lipite ar rămâne doar niște bucățele de piele moartă.
Dacă în pivnițele cele mai mizere ne punem toate lucrurile astea rușinoase pe o tavă de ce voi ați
rămâne pentru totdeauna împreună jurându-vă o iubire care nu o să existe niciodată
Cred, Doamne, ajută necredinței mele când oamenii mă vor simți atât de slabă și urâtă
Când nimănui nu îi va păsa că prinzându-mă de ceafă am pus punct vieții mele
Când atingându-mi pleoapele ai văzut cât-sunt-de-slabă
și cum singurele mâini care te-ar fi putut legăna au rămas la păsări.
Cum se numește asta, când vreau să mergi cu mine la capătul pământului și să rămânem acolo
Când tot ce a mai rămas din noi e o pârtie în Alaska unde strângi lumina în pumni și alergi cu tălpile
goale de parcă l-ai văzut pe Dumnezeu
Cum se numește când tot ce vreau să știu e despre tine și n-o să conteze că dragostea noastră îmi
face poftă de vișine.

Azi 

azi voi vorbi despre tine și
numai despre
tine

trecând podul palmei peste pivnițele lăcuite
și
ungându-le cu ierburile galbene proaspăt strânse

vezi,
drumurile încep să se îngusteze și bărbiile proptite de mesele lungi să se opintească
mâna mea te-a prins de prea multe ori ca un clește flămând
Fericiți veți fi când vă veți lăsa în jos
pe genunchi
cu sângele sleit
și brațele ca două coase care au încetat să mai taie

n-ai înțeles atunci
și nu te vei mai apropia niciodată la fel de mult cât să poți înțelege
că umerii mei bocnă cu iz de mosc
sunt prea aproape de tine
că în sânul unui ocean cu fericiri prea mari
nu știm niciodată ce să facem.

în cămăruțele noastre nu intră niciodată destulă lumină
suntem părăsiți și izgoniți
ca peștii care alunecă de fiecare dată din barcă

De la tine 

uite
asta e tot ce mi-a rămas de la tine
niște cicatrici uriașe pe care le privești cu jenă în timp ce ațâți focul

singurătatea mea e o coajă lemnoasă care mă hrănește prin tub cu o dragoste mult prea caldă

fericirea ne descompune pe jumatate, pe rând, ca pe niște verigi arse

fericirea e hoit și
Doamne câți idioți se agață de ea ca de un cadavru din care țâșnește sângele cald. 

câteodată apare o angoasă mângâietoare
câteodată respirația nevrotică se cuibărește stins

dezamorsăm fericirea cu nesiguranța unui ucenic

șerpii flamanzi înghit filamentele inimilor sparte și fericirea e din nou și din nou un titirez lovit cu ranga care a încetat să se mai învartă

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Nicoleta Florescu
Citește aici: Nicoleta Florescu - Cresc

Copyright © 2020 Nicoleta Florescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.