MARIUS FLOREA

hemoragie

mă mănâncă ceva

adânc înăuntru

consumatorul a ajuns

consumat

spasmodic poem

îl simt cum mișună

îl văd ca pe-un vierme

ce merge sub piele

un corp cicatrizat

dar deschid iar rănile

vreau să-l dau afară

cuvânt cu cuvânt

n-am stare n-am loc

mă zgârii

zgândăr buba

mă frec de ziduri cu zgrunț

prin oraș

și simt cum îmi trece

vărs roșu și rece

cerneala stridentă ce o să-ți sară-n ochi

las dâre de sânge

mânjesc cu mesaje

arta murală

a unui psihopat

și când sunt secat

și cad pe asfalt

apleacă-te

şi mângâie-mi rănile

vreau să văd că înțelegi

fragmente

I

firicele de praf

pielea mea moartă

fascicule dezertoare din mine

ce plutesc în camera fragmentată de apus

există doar la lumină

pentru câteva tumbe în aer

apoi reintră în întuneric

și dispar

parcă se grăbesc

să întâlnească imaginea caldă a apusului

ce curge ca un clei

pe peretele rece

dar haotice

se pierd pe drum

și mor instantaneu

de ce mă fascinează atât apusul?

poate pentru că e sfârșitul

forme mute ce adâncesc liniștea

ce anunță noaptea

poate culoarea gălbuie ce mângâie camere triste

îmi dă speranță

poate senzația simplistă a unei raze

îmi amintește de picturile impresioniste

nu știam că mai am un suflet

până nu a fost topit de o rază de amurg

II

apoi când nu mai arde așa de tare

luminat

mă uit în mine

îmi clătesc gândurile

caut acele fărâme din mine

să le pun la loc

pentru că în mine s-au dus lupte

s-au dărâmat structuri

s-au spart în mii de cioburi

lentile prin care vedeam lumea în diverse moduri

erau oglinzi distorsionate

mincinoase

dar îmi revelau imagini frumoase

adevărul e că nu mă mai cunosc atât de bine

sunt un om ruinat

care își sapă după trecut

poate găsește ceva de păstrat

absorb tot sucul dulce

ce se scurge pe perete

mă regăsesc pe mine

și o clipă râd

apoi mă înspăimântă starea

n-am mai simțit-o de mult

și mă întorc laș în prezentul rece

apusul e pe terminate

sunt lacom vreau să inspir mai mult

să-mi umplu plămânii de soare și praf

dar ultimele raze

șterse și leneșe

îmi pun simțurile la somn

III

și se întunecă

aud doar greierii de-afară

și niște voci distante

apoi se aproprie și știu ce va urma

căci în întuneric bestia se simte cel mai bine

îmi urlă în creier

ca într-un film de groază prost

dar pe care sunt nevoit să-l joc

și mă sperie cel mai mult faptul

că știu că monstrul sunt tot eu

știu că îmi fac rău

știu că nu mai sunt

unul singur

că mă pot cunoaște

doar prin fragmente

că mă lupt

și mă aliez

cu același agresor mereu

nu e nimeni să mă tragă afară din mintea mea

și sunt nevoit să orbecăi

spaima începe să alerge prin cameră

printre picioarele mele

tropăie furioasă

sparge lucruri

îmi dărâmă toată mobila

vreau s-o potolesc

să revin iar la liniștea de dinainte

mă ridic grăbit să aprind becul și deodată

totul e intact

darkroom

închid ochii

agăț imagini colectate peste zi

în bezna roșie dinăuntru

le studiez atent

din nou și din nou

le revăd de 100 de ori

în prima poză

îmi văd portretul de dimineață din oglindă

obosit și putred

văd poza HD a celui mai dezolant peisaj

prea multă claritate scoate la iveală urâtul

ar fi fost mai frumoasă viața cu filtre

văd acea conversație stânjenitoare de la cafea

burst mode

759 de poze

pot face un film cu ele

văd acel cadru prelungit cu fata la care m-am holbat mai mult decât trebuia

zoom pe chipul ei

îi văd privirea care încă îmi dă fiori

văd fundul acelei sticle golite seara târziu

mai văd una

și încă una

văd portrete grotești ale oamenilor beți din jur

un cadru panoramic care mă înconjoară și acum

văd același peisaj dezolant în drum spre casă

mișcat și blurat

nu mai înțeleg nimic

îmi văd portretul de seară

ultima poză

compar cu începutul

nu mă mai recunosc

fantomatic și distorsionat

ca un coșmar îmi revăd amintirile

ce nu vor ajunge în niciun album

încep să le ciopârțesc

să tai părțile pe care vreau să le uit

nu mai rămân cu nimic

cenzura care îmi acoperă rușinile

a mai șters o zi din viața mea

și dorm liniștit

Marius Florea (n. 7 iulie 1997, Brașov): Licențiat și doctorand în Filosofie al Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, profesor de liceu. A participat la următoarele concursuri literare: Concursul de creație „Anatol Ghermanschi”; Concursul de creație “Literatur@. Lasă-ne să te citim” (mențiune la secțiunea Text Satiric, 2013); Concursul Național de Proză Scurtă „Fănuș Neagu” (ediția I, 2015); Concursul Internațional de Poezie ”Giovani e Poesia”  (ediția XXIV, premiul al doilea și medalia de argint, precum și Premiul Camerei Deputaților din Italia în 2015); Festivalul „Vasile Lucaciu” (locul 2 la secțiunea Poezie, 2018). A publicat în revistele: EgoPHobia (mai 2017, iunie 2019, iunie 2022), Caiete Silvane (ianuarie 2019), Actualitatea Literară (martie 2019), O mie de semne (octombrie 2019), Revista Apostrof (iulie 2019, iulie 2022), Revista Echinox (iunie 2022).

Volume publicate:

tehnofob (editura tracus Arte, 2023)

 

Citește mai multe poezii aici: Marius Florea - Zâmbet arhaic și Marius Florea - tehnofob

 

Copyright © 2019 Marius Florea

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.