MARIUS FLOREA - ZÂMBET ARHAIC

 

uroborus

există zile în care sunt primul
care te privește în ochi
îmi povestești începuturi
și râd în mine
mereu m-am considerat
genul de om
sfârșit

am văzut sute de generice
la cinema
cu mâna pe întrerupător
credeam că era batjocura universului
un Charon plătit cu salariul minim pe economie
să-i treacă pe oameni
dintr-un film
în altul

am scris doar poeme încheiate
în moarte
am fost milenarist
am așteptat apocalipsa
care să ne extermine pe toți

există zile în care sunt ultimul
care te privește în ochi
înainte să ne scufundăm
în eterul amniotic
din care am fost cândva smulși
de care încă mai suntem pătrunși

am decis să cred
în eterna reîntoarcere
să merg pe urma
conturului tău
unde se termină lumea aceasta
și începe promisiunea
uneia identice

 

soare, moale, mov

mă închin lui Mithra
vreau să știu cine e Mithra

suntem două caise
dintr-o natură moartă
rezemate una de alta
cu contururi șterse

clipești greu
gravitezi înspre un somn adânc
pe mine mă pătrunde moleșeala
beau bere stătută pe plajă
prin paharul de plastic ornat cu fire de nisip
întrevăd tristețea gălbuie
care ne copleșește
tu faci fotosinteza zilnică
îți cresc muguri dintre pleoape
dar nu știi asta
când te trezești
spui că e timpul să mergem în apă

suntem copii oranj
sau copii indigo?
puțin îmi pasă
vreau să fiu pânza albă
pe care un soare să se picteze mângâietor
cu răbdarea strugurelui
care se coace
în culorile apusului

mă închin lui Dionis
vreau să știu cine e Dionis

 

zâmbet arhaic

1.

vântul dezgroapă siluete pietrificate
din nisipul de pe plaja sălbatică
același vânt care poartă pescărușii în planuri drepte
și care poartă valurile în spirale perfecte

corpuri nude și drepte
albe, marmoreene
sculptate după idei platoniciene
căci nu imităm nimic din această lume

a trebuit să parcurgem kilometri
să găsim stânca care să ne încapă
fără niciun rest de piatră

2.

un monument se acoperă de nisip
o statuie se scufundă în mare
plăci tectonice se despart
vor trebui civilizații care să redescopere istoria
să dea arheologi
ce vor încerca să își explice
ce caută două siluete atât de similare
la distanță atât de mare
poate sunt pereche
ca gânditorul și soția lui

ne vor pune în muzeu
luminați din tavan
și oamenii ne vor admira detaliile crăpate
adam și eva, zâmbete arhaice
ne vom ține de mână în fața tuturor
ca niște precursori solemni

și vom fi perfecți
lipiți cu cimentul lor nou, modern
perfecți într-un fel etern



Citește mai multe poezii aici: Marius Florea și Marius Florea - tehnofob

Copyright © 2022 Marius Florea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.