Ecaterina Bakallé – Viața e iubire

Ecaterina Bakallé – Viața e iubire: Personal, văd iubirea ca pe cea mai veritabilă dovadă a existenței noastre. Ce ar putea fi iubirea dacă nu, esența Dumnezeirii din noi, dacă nu singura colivie în care adorăm să fim închiși, dacă nu un picaj din înaltul propriilor convingeri sau un zbor din noi spre un alt eu încarnat în bătăile de inimă ale unui alt om, dacă nu un dulce sevraj care parcă nu am vrea să se încheie?! Deși se spune că absolutul nu poate fi atins, consider că, iubirea conturează idealul, integrează sublimul în propria esență ca mai apoi să îl lase să respire printr-un sărut, printr-o îmbrățișare sau prin poezie. Pentru mine Viața e iubire, Poezia e Sfântă și mă simt parte egală din cer, fiind și scriind. Ecaterina Bakallé (Ella Iakab)

Lipsa ta îmi ridică întristări la pătrat 

Mă-ncearcă delirul germinat de apusuri

Ca un plâns de săgeată înfiptă-n tăcere

Spirite lașe încep să-mi țină discursuri

Cuvântând noi terori și simt zborul mă cere...

Lipsa ta îmi va duce tristețea-n demență

Și mă simt fără tine-un adăpost de stafii... 

Ca un cer malformat fără nici o decență 

Mă scufund în nămolul ce înseamnă a fi. 

Viermi și sânge încins am simțit astă-noapte

Pe-a mea piele văduvită de-ale tale mâini

Vor trei demoni să mă-nvețe frica de moarte

Și-ncearcă credința să mi-o-mpartă la câini... 

Respir sacadat sub lumini ritualice

Și-mi pare-adevărul duplicitar și fad

De parcă fericirea are zări satanice

Mă înalț prin durere când din mine te scad...

Recvieme iubirii ai scris și coroane

Din cetini de lacrimi în urma ei mi-ai lăsat

Ca o mare pe cruce cu valu-n piroane

Lipsa ta îmi ridica întristări la pătrat.

Se aud ambulanțe cum prezic un final

Au pornit din instinct dinspre cerul cu gloabe

Le conduc niște îngeri fără roluri la bal

Că-au uitat eternul să-l despartă-n silabe.

I-am șoptit morții mele să mă-aștepte că vin

Îmbrăcată-n hazard și cu stele sub pleoape... 

Dar întâi, fericite, mai servește-mi venin

Și-obligă toți Zeii-n al tău piept să mă-ngroape!

Ca un Rai ce devine infernal în vertebre

Cum prezentu-i doar început de trecut,

Viitoru-i prezentul plăsmuit de tenebre...

Tu-mi lipsești în avans, necuprins și acut,

Ca un Rai ce devine infernal în vertebre. 

Cum nu piere trecutu-n otrava lui azi

Și nu-i astăzi să poată încăpea într-un ieri; 

Mă aduni în tristeți și începi să mă scazi 

Din eternul curbat și urât de tăceri... 

Dintr-un mâine în forme de umbre și plâns,

Vom hrăni nebunia de iubiri pasagere;

Te-ai văzut fără timp când în brațe te-am strâns

Și mă dăi cu-mprumut pe-aurite himere...

Ești bolnav să mă uiți, sunt bolnavă să-ți fiu,

Iar morfina iubirii nu ajunge la doi;

Răstigniți între veacuri cu gust de târziu

Inventăm o tortură să ne scape de noi... 

Să își poarte și moartea doliul pe dos,

Să se plângă și timpul văduvit de temei...

Dacă uiți cine sunt, crezi că uiți de Hristos, 

Ori că poți să ai cerul, dacă cerul mi-l vrei? 

Îți leg infinitul de un gram de morfină,

Din iubirea-am venit și-n tristețe-o să mor...

“Te iubesc”-ul ți-l scriu, să îți fie lumină 

Și doar bezna-ți va spune că de tine mi-e dor...

Vinovați că fericirea se conjugă cu pustiu

Am sub pleoape constelații torturate să se stingă 

Ca soluția tăcerii ce ne-a dărâmat din munți

Vor fakirii umbrei noastre de tristețe să se-atingă 

Să arate-n ochii Geei cu ce moarte mă înfrunț. 

Voi cina cu satelitul ne-mplinirii și-astă seară 

Vreau să-ncerc să-ți gust absența păgubită de Zenit... 

Mi-ai lăsat pe buza mării doua veșnicii de ceară

Și-n înalturi fără grații, sfinți cu lene de iubit.

Îmi servești fără tacâmuri alte porții de uitare

Când sătulă-i însăși Luna de infernul ce-l adori... 

Te prefaci precum pădurea bântuită de topoare, 

Că nu-i lacrimă sfințită să te-nvețe cum să mori. 

Mi-ai lăsat sub talpă frica de-a-ți ajunge-n catedrala

Unde șerpii vând tămâie și dau mită pentru zbor

Ca și cum iubirea-i Diavol și-ți predă ce e morala

Imi exorcizezi chemarea care sângeră cu dor... 

Și-nțeleg întâia oară de ce-mi urlă-n limba morții

Între polii vieții noastre niște harpii că-i târziu 

Să învăț că numai lașii sunt înspre deliciul nopții 

Vinovați că fericirea se conjugă cu pustiu.

#Ca #și #cum...

Ca și cum existența și-ar da clipa de zbor și febrilă-n tăcere s-ar stinge de dor,

Ca și cum tot oceanu-ar da caii pe stele și pe fundul tristeții ne-ar face inele

Ca și cum nebunia n-ar curge în vene și realitatea-ar fi doar un cânt de sirene

Ca și cum n-ai mai ști cât de mult te ador azi îmi cânți fericirea cu diavolii-n cor. 

Ca și cum pe planetă n-ar mai fi oxigen și-n pulsația mării vreo plagă de Zen

Ca și cum în urlete n-ar fi luminișuri și nici înălțarea n-ar mai avea pietrișuri

Ca și cum la sate nu s-ar naște eternuri și nici n-ar încape emoție în sternuri

Ca și cum întunericul n-ar ști de Eden așa îmi lipsești cumințit și obscen. 

Ca și cum Dumnezeii-ar fi doar popice și-n noi nici o umbră nu ne-ar fi matrice

Ca și cum în podișuri n-ar fi urme de Zei și nici în lumină n-ai ști ce neguri să-mi bei

Ca și cum sub izvoare-ai închis căprioare și-a ta lașă plecare nu-mi naște teroare 

Ca și cum Infernu-i un mediu propice să-mi ardă din piele un "tu-cicatrice" .

Ca și cum ignoranța e ciumă de sfinți așa presari uitare pe nurii-mi fierbinți

Ca și cum în sevraje chemarea-i ispită și agonia pare că-n plâns te excită... 

Ca și cum Galaxia ne stinge chimia și un ochi de război ne-nflorește câmpia

Ca și cum în declin nu-s fantome ci prinți tot mai cronic mă vrei și n-ai cum să te minți. 

Ca și cum porumbeii se preschimbă în ciori așa bezna ta mi s-a agățat în pori 

Ca și cum infinitu-i o spadă-ascuțită așa duci în splenuri o iubire smintită

Ca și cum despărțirea îți rescrie-azuriul așa te iubesc-ul ți-ar închide sicriul... 

Ca și cum adevărul te-otrăvește și mori așa nerostirea mă învață că dori.

...și-un dor am să mor, cum de tine mi-e sete

Sub karmele nopții catargul “fiirii” lovește în stânca ignoranței tale

Ne ceartă și morții, ne urlă martirii că-am înflorit iubirea în chin și-n jale...

Pe lespezi de urlet mirări sunt un tunet și nu mai am cum să-ți explic cum se moare 

Bântuit de un sunet, cu ciuma pe suflet, aștept să mă spinteci cu uri ca topoare. 

În piața cu vise, se vând manuscrise, din era dreptății din era cu-onoare

Pe nimic pare-mi-se ori vorbe încinse în mii de orgolii, te pierd și mă doare...

Mă ninge tristețea, mă arde zveltețea amintirii schimbate în carne de tun

Mă stinge franchețea, mi-e plâns tinerețea și sunt fără tine cel mai singur nebun. 

Mi-ești rană de stele sub genele mele și jar consecinței de a fi muritor;

Tăceri de castele și cântec de iele când uitările tale mă-ngroapă în dor.

În ceasul plecării, sub pasul clacării, mă-nchin umbrei tale și zării din plete

Sunt pulsul ocării din sfântul lucrării și-un dor am să mor cum de tine mi-e sete...

Dar moartea n-alină când tu mi-ești lumină, nici boli de înalt, nici boli de subsol

Mi-ești unica vină, etern, ghilotină, sicriu din argilă și-n tristeți cheia-sol.

Vecii să-mi implore iubiri incolore, degeabă sunt toate... fericiri, curcubeu, 

Deliruri de ore, sevraje majore, omoară-mă tu, că doar mi-ești Dumnezeu!

Copyright © 2018 Ecaterina Bakallé 

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.