AGAFIA DRĂGAN - ILUZIA REGĂSIRII

Agafia Drăgan - Iluzia Regăsirii (editura Armonii Culturale, 2016): Poezia Agafiei Drăgan din acest volum este o poezie a nostalgiei după timpurile trecute, după pierderea iubirii, dar și a unei toamne înțețoșate și plină de tristeți. (...) Provenită din Ardeal, din țara lui Blaga, dar și a lui Ion Brad, în care cornul de umbră al Marelui Blaga către care se îndraptă toate caravanele poetice de dincolo de munți, poeta Agafia Drăgan scrie o poezie cu metafore simple, care răscolește sufletele. (...) Agafia Drăgar are ceva bacovian în vers, o tristețe fără metafizica acestuia, estompată de cursul poeziei ca un râu care se strecoară printre roci și aluviuni grele. Urcă o Golgotă nevăzută a cuvintelor într-o crepusculară, teribilă lumină interioară bântuită de tristeți. (extrase din Cuvântul înainte semnat de poetul Ion Ionescu Bucovu la volumul “Iluzia Regăsirii”)

Verdele nu mai respiră pe tâmple

“E o durere de cântec”

i-ascult tresărirea…

verdele nu-mi mai respiră pe tâmple.

În sufletul aplecat spre aduceri aminte,

atatea clipe absente de mine

răsar din aromă de primăveri uitate.

Drumul

îşi poartă şerpuirea

tot mai adânc

împietrită retină de vis

turnat mireasmă dulce-amară

în cupa amânărilor

neâmpliniri, renunţări, speranţe

tulbură drojdia din vinul negru

al regretelor

uitate cândva într-o ciulenadră nebună

jucată bezmetic

până când iarba nu-şi mai găseşte

tinereţea.

Câte cântece născute

dintr-o morganatică iubire

vor muri  neauzite?

La cumpăna dintre ieri

şi un mâine incert,

când cenuşa păsărilor albe curge

peste o ultimă, tomnatică floare.

Poate totul nu este decât

un repetabil exercitiu

cântat crescendo

de muzicianul destinului.

Şi fata aceea cu ochi de chilimbar

fata cu trupul de fildeș,

prin atâtea chipuri

işi îngroapă limpezimile

intre îndoială şi credinţă

şi verdele…

verdele nu-i mai respiră pe tâmple.

la cap de pod

spre un neunde.

Ceva mai mult decât nimic

Când tăcerea se sparge în timpane

aud şoapte sub pleoapa pământului

şi  stau la taifas (pe braţe de cruci) cu

atâtea nume purtate de uitări

încerc să vă adun din ele

mă găsesc doar pe mine

sau poate eu sunt voi

ceva mai mult decât nimic

şi atunci încep să mă împrăştii în cuvinte

Cine eşti tu

ce-mi tulburi limpezimea oglinzilor

cu miros de tămâie şi flori ofilite

Procust râde

eu îmi cioplesc gândurile

într-o formă doar de mine ştiută

Auzi cum sună pământul lasciv

am să  învăţ să fiu piatră

fără nici o crăpătură prin care să visez

răsunet doar când ploiele muşcă din noroi

încrâncenată-n mine

să zdrobesc pădurile virgine

la vânătoare de răspunsuri printre hăţişuri

până când voi alunecă

netulburată de rotirea anotimpurilor

într-o a cincea dimensiune

Într-un veşnic prezent de noi uitaţi

Ascultă, iubite!
Suspină cerul
prin fluierele frunzelor,
lupoaică albă, luna sângeră
pe cuşma neagră a nopţii.
Tu aşează-ţi visul
în braţele femeii din inima mea,
veşmânt i-am pus din culorile iubirii tale.
Descalţă-te şi păşeşte încet,
să nu-mi tulburi pacea albastrelor viori.
Ascultă, armonica vibrare,
roteşte-n cercuri lumina,
să nască muzica cerului.
Ascultă, iubite!
iubirea îşi picură surâsul
pe harpele dorului.
Ştiu că poţi să asculţi
despletirea timpului nostru în nemurire.

Prizonieri ai depărtării

Tu erai acolo,
eu eram aici
prizonieri ai depărtării.
Cu disperarea sortită de-a nu ne avea
căutam un punct
sau poate o umbră
să ne ascundem neputinţa
suspendată în turnul ceasurilor făurite
de-o horă ciuleandră nebună,
cântată-n canon
pe o singură strună.
Chemarea ta strigăt de vultur
rănit de timp
şi-a împletit ţipătul în tăcerile mele
cu picăturile cadenţate ale lipsei tale,
ne-a aruncat în labirintul dorinţelor
hoinari într-o iubire din noi crescută.
În cântecul arderii sale eterne
dansatoarele depărtării râd.

Neliniştea este în inima mea

Urc să ajung la Tine

coborând spirala întunecată

spre acel punct minuscul de lumină

din sufletul meu

zăgăzuită

în neputinţă  de a mă afla

de a Te regăsi

de a Te simţi

de a Te avea

fără îndoieli

fără să-Ţi dau un chip

fără să Te strig cu un nume

învăţat în colţul meu de lume

o briză ciudată îmi sapă în gânduri

îi vezi viermii şi-au început ospăţul

în trupul înjunghiat de timp

în oase sună

frigul alb al catafalcului

şi totuşi sunt acelaşi eu

cu luminile dimineţii în ochi

încă nu am plecat dincolo

încerc să adun toate umbrele la răsărit

să echilibrez balanţa între mine şi lut

am să-mi sădesc împrumutul

în braţele pământului

la vremea scadenţei

să-l cresc în fire de iarbă şi păsări

groparul nu poate să ridice ţărâna

de la pământ la cer

să-mi acopere sufletul

fără formă

fără nume

fără cuvinte

deschisu-mi vei calea din nou

spre Tine lumină

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Agafia Drăgan

Copyright © 2018 Agafia Drăgan (Eugenia Tigoianu Drăgan)

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.