AGAFIA DRĂGAN - ILUZIA REGĂSIRII
Agafia Drăgan - Iluzia Regăsirii (editura Armonii Culturale, 2016): Poezia Agafiei Drăgan din acest volum este o poezie a
nostalgiei după timpurile trecute, după pierderea iubirii, dar și a unei toamne
înțețoșate și plină de tristeți. (...) Provenită din Ardeal, din țara lui
Blaga, dar și a lui Ion Brad, în care cornul de umbră al Marelui Blaga către
care se îndraptă toate caravanele poetice de dincolo de munți, poeta Agafia
Drăgan scrie o poezie cu metafore simple, care răscolește sufletele. (...) Agafia
Drăgar are ceva bacovian în vers, o tristețe fără metafizica acestuia,
estompată de cursul poeziei ca un râu care se strecoară printre roci și
aluviuni grele. Urcă o Golgotă nevăzută a cuvintelor într-o crepusculară,
teribilă lumină interioară bântuită de tristeți. (extrase din Cuvântul înainte semnat de poetul Ion Ionescu
Bucovu la volumul “Iluzia Regăsirii”)
Verdele nu mai respiră pe tâmple
“E o durere de cântec”
i-ascult tresărirea…
verdele nu-mi mai respiră pe tâmple.
În sufletul aplecat spre aduceri aminte,
atatea clipe absente de mine
răsar din aromă de primăveri uitate.
Drumul
îşi poartă şerpuirea
tot mai adânc
împietrită retină de vis
turnat mireasmă dulce-amară
în cupa amânărilor
neâmpliniri, renunţări, speranţe
tulbură drojdia din vinul negru
al regretelor
uitate cândva într-o ciulenadră nebună
jucată bezmetic
până când iarba nu-şi mai găseşte
tinereţea.
Câte cântece născute
dintr-o morganatică iubire
vor muri neauzite?
La cumpăna dintre ieri
şi un mâine incert,
când cenuşa păsărilor albe curge
peste o ultimă, tomnatică floare.
Poate totul nu este decât
un repetabil exercitiu
cântat crescendo
de muzicianul destinului.
Şi fata aceea cu ochi de chilimbar
fata cu trupul de fildeș,
prin atâtea chipuri
işi îngroapă limpezimile
intre îndoială şi credinţă
şi verdele…
verdele nu-i mai respiră pe tâmple.
la cap de pod
spre un neunde.
Când tăcerea se sparge în timpane
aud şoapte sub pleoapa pământului
şi stau la taifas
(pe braţe de cruci) cu
atâtea nume purtate de uitări
încerc să vă adun din ele
mă găsesc doar pe mine
sau poate eu sunt voi
ceva mai mult decât nimic
şi atunci încep să mă împrăştii în cuvinte
Cine eşti tu
ce-mi tulburi limpezimea oglinzilor
cu miros de tămâie şi flori ofilite
Procust râde
eu îmi cioplesc gândurile
într-o formă doar de mine ştiută
Auzi cum sună pământul lasciv
am să învăţ să fiu
piatră
fără nici o crăpătură prin care să visez
răsunet doar când ploiele muşcă din noroi
încrâncenată-n mine
să zdrobesc pădurile virgine
la vânătoare de răspunsuri printre hăţişuri
până când voi alunecă
netulburată de rotirea anotimpurilor
într-o a cincea dimensiune
Ascultă, iubite!
Suspină cerul
prin fluierele frunzelor,
lupoaică albă, luna sângeră
pe cuşma neagră a nopţii.
Tu aşează-ţi visul
în braţele femeii din inima mea,
veşmânt i-am pus din culorile iubirii tale.
Descalţă-te şi păşeşte încet,
să nu-mi tulburi pacea albastrelor viori.
Ascultă, armonica vibrare,
roteşte-n cercuri lumina,
să nască muzica cerului.
Ascultă, iubite!
iubirea îşi picură surâsul
pe harpele dorului.
Ştiu că poţi să asculţi
despletirea timpului nostru în nemurire.
Suspină cerul
prin fluierele frunzelor,
lupoaică albă, luna sângeră
pe cuşma neagră a nopţii.
Tu aşează-ţi visul
în braţele femeii din inima mea,
veşmânt i-am pus din culorile iubirii tale.
Descalţă-te şi păşeşte încet,
să nu-mi tulburi pacea albastrelor viori.
Ascultă, armonica vibrare,
roteşte-n cercuri lumina,
să nască muzica cerului.
Ascultă, iubite!
iubirea îşi picură surâsul
pe harpele dorului.
Ştiu că poţi să asculţi
despletirea timpului nostru în nemurire.
Tu erai acolo,
eu eram aici
prizonieri ai depărtării.
Cu disperarea sortită de-a nu ne avea
căutam un punct
sau poate o umbră
să ne ascundem neputinţa
suspendată în turnul ceasurilor făurite
de-o horă ciuleandră nebună,
cântată-n canon
pe o singură strună.
Chemarea ta strigăt de vultur
rănit de timp
şi-a împletit ţipătul în tăcerile mele
cu picăturile cadenţate ale lipsei tale,
ne-a aruncat în labirintul dorinţelor
hoinari într-o iubire din noi crescută.
În cântecul arderii sale eterne
dansatoarele depărtării râd.
eu eram aici
prizonieri ai depărtării.
Cu disperarea sortită de-a nu ne avea
căutam un punct
sau poate o umbră
să ne ascundem neputinţa
suspendată în turnul ceasurilor făurite
de-o horă ciuleandră nebună,
cântată-n canon
pe o singură strună.
Chemarea ta strigăt de vultur
rănit de timp
şi-a împletit ţipătul în tăcerile mele
cu picăturile cadenţate ale lipsei tale,
ne-a aruncat în labirintul dorinţelor
hoinari într-o iubire din noi crescută.
În cântecul arderii sale eterne
dansatoarele depărtării râd.
Neliniştea este în inima mea
Urc să ajung la Tine
coborând spirala întunecată
spre acel punct minuscul de lumină
din sufletul meu
zăgăzuită
în neputinţă de a mă afla
de a Te regăsi
de a Te simţi
de a Te avea
fără îndoieli
fără să-Ţi dau un chip
fără să Te strig cu un nume
învăţat în colţul meu de lume
o briză ciudată îmi sapă în gânduri
îi vezi viermii şi-au început ospăţul
în trupul înjunghiat de timp
în oase sună
frigul alb al catafalcului
şi totuşi sunt acelaşi eu
cu luminile dimineţii în ochi
încă nu am plecat dincolo
încerc să adun toate umbrele la răsărit
să echilibrez balanţa între mine şi lut
am să-mi sădesc împrumutul
în braţele pământului
la vremea scadenţei
să-l cresc în fire de iarbă şi păsări
groparul nu poate să ridice ţărâna
de la pământ la cer
să-mi acopere sufletul
fără formă
fără nume
fără cuvinte
deschisu-mi vei calea din nou
spre Tine lumină
Copyright © 2018 Agafia Drăgan
(Eugenia Tigoianu Drăgan)
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment