AGAFIA DRĂGAN
Lupoaică albă risipei dată
A fost o vreme când;
purtam doar orizonturi
prin ramurile verzi.
În trupul nesăpat de-a timpului risipă,
frumoase-mi erau livezile toate,
cu mere roşii pe aripi purtate,
zboruri înalte necoapte iubiri.
A fost o vreme când;
ploile luminii îmi fântâneau în ochi,
noaptea îngenunchea supusă
lupoaicei albe,
risipei date.
purtam doar orizonturi
prin ramurile verzi.
În trupul nesăpat de-a timpului risipă,
frumoase-mi erau livezile toate,
cu mere roşii pe aripi purtate,
zboruri înalte necoapte iubiri.
A fost o vreme când;
ploile luminii îmi fântâneau în ochi,
noaptea îngenunchea supusă
lupoaicei albe,
risipei date.
Azi, sub ochiul timpului clipind spre iarnă,
dor amurgurile
de prea plin,
aduceri aminte colindă nostalgic
la poarta zorilor închisă,
Tantal mă cheamă spre limanul
umbrelor însetate încă
de seva dulce amară a lumii.
Azi, să rămân
în ramul toamnei aş vrea,
lupoaică albă
până în clipă aceea definitivă
când lumina se întoarnă în “nous”,
când mă închid în lumină.
dor amurgurile
de prea plin,
aduceri aminte colindă nostalgic
la poarta zorilor închisă,
Tantal mă cheamă spre limanul
umbrelor însetate încă
de seva dulce amară a lumii.
Azi, să rămân
în ramul toamnei aş vrea,
lupoaică albă
până în clipă aceea definitivă
când lumina se întoarnă în “nous”,
când mă închid în lumină.
Azi e ziua ta de naştere
sau poate de moarte
te caut să mă recunoşti
să-mi fac un dar din trupul tău
gândurile dospesc agăţate în cuvinte
adulmecă rotirea eternă a universului
rezemată pe o lacrimă răsucită
în moştenirea fătului nenăscut încă
de fapt nu-i decât o îngâmfare stearpă
crezi că te voi lua de mână
risipindu-mă
în parfumul eternităţii
deşertăciune gravă definitivă
ascultă cum sapă pământul hohotind
nimicnicia ţărână din ţărână
flori sufocate de drum înfloresc în păsări
îmbătate de aromele infintului
din amurg lipsesc
braţele tale înfipte în stele
arc peste trupul încercuit în neliniştea
depărtărilor toate încap aici
cândva se vor risipi în altă ţărână
gânditoare a universului
tristeţea este
că nu te poţi recunoaşte în tine
cel plecat cel venit
te caut să mă recunoşti
să-mi fac un dar din trupul tău
gândurile dospesc agăţate în cuvinte
adulmecă rotirea eternă a universului
rezemată pe o lacrimă răsucită
în moştenirea fătului nenăscut încă
de fapt nu-i decât o îngâmfare stearpă
crezi că te voi lua de mână
risipindu-mă
în parfumul eternităţii
deşertăciune gravă definitivă
ascultă cum sapă pământul hohotind
nimicnicia ţărână din ţărână
flori sufocate de drum înfloresc în păsări
îmbătate de aromele infintului
din amurg lipsesc
braţele tale înfipte în stele
arc peste trupul încercuit în neliniştea
depărtărilor toate încap aici
cândva se vor risipi în altă ţărână
gânditoare a universului
tristeţea este
că nu te poţi recunoaşte în tine
cel plecat cel venit
Atâta doar o elegie
noaptea-şi dilată insomnia
lângă o cafea amară şi-o ţigară
cu tălpile boţite de ploaie aleargă pe ziduri
hapsână de iubire
am să o aşez la geamul unde nu plouă
ca să pot trăi
ca şi cum nu m-aş sufoca
cu tâmpla lipită de fiecare năzuire
peste care ţi-ai întins firele
nu ţi-aş vedea absenţa
din fiecare cuvânt
nu ţi-aş simţi spinii
frământarea de umbră şi lumină
în care te zbaţi
aştept să paleşti din fiecare detaliu
ca să pot trăii
ca şi cum nu a fost
decât o elegie
Plânsul păsărilor
Ziua cade îngenunchiată-n noapte
o durere difuză îşi înfige spinii
sub armura albă a tâmplelor
vibrează-n limpezime falsă tăcerile
ne-am prins amândoi pereche nebună
cu dansatoarele depărtării
bezmetice izme
tu n-ai putut să-ţi smulgi iubirea
din cleştii pământului
nu ştiu iubite când te-ai desprins şi unde
eu am rămas să-ţi cristalizez absenţa
să te reconstruiesc
într-un amurg potolit
formă a iubirii din mine
încerc să-mi împletesc gândurile
cu o clipă
clipa aceea prinsă
la convergenţa dintre două lumi
peste mine tremură chipul tău întreg
poate nici nu ai fost decât imaginea iubirii
tristeţea mea este că nu pot să mă regăsesc
ca atunci
fericită mi-aş ţese un cântec
din acordurile inimii tale
voiam să prind luna pe ape
acum sufletul nu mă iartă
nu-mi vorbeşte
rătăcit în ţărâna iluziilor
nici tu nu-mi vorbeşti
să-ţi simt prezenţa în absenţă
au rămas doar umbrele iubirii tale
în plânsul păsărilor
să-mi îngroape ultima himeră.
o durere difuză îşi înfige spinii
sub armura albă a tâmplelor
vibrează-n limpezime falsă tăcerile
ne-am prins amândoi pereche nebună
cu dansatoarele depărtării
bezmetice izme
tu n-ai putut să-ţi smulgi iubirea
din cleştii pământului
nu ştiu iubite când te-ai desprins şi unde
eu am rămas să-ţi cristalizez absenţa
să te reconstruiesc
într-un amurg potolit
formă a iubirii din mine
încerc să-mi împletesc gândurile
cu o clipă
clipa aceea prinsă
la convergenţa dintre două lumi
peste mine tremură chipul tău întreg
poate nici nu ai fost decât imaginea iubirii
tristeţea mea este că nu pot să mă regăsesc
ca atunci
fericită mi-aş ţese un cântec
din acordurile inimii tale
voiam să prind luna pe ape
acum sufletul nu mă iartă
nu-mi vorbeşte
rătăcit în ţărâna iluziilor
nici tu nu-mi vorbeşti
să-ţi simt prezenţa în absenţă
au rămas doar umbrele iubirii tale
în plânsul păsărilor
să-mi îngroape ultima himeră.
Neverback
Încă o toamnă
se cerne prin ploi de castani:
îngenuncheată într-un gând
geruiesc cuvintele
pentru ziua fără mâine
când am să-mi fac cuib
în coarnele cerului.
neverback,
neverback
ţipă“goarna veşniciei”.
Tagore râde într-o haltă
sau poate într-o rană,
închipuie cercuri cu braţe arcuite
pe un chenar de lumină.
îi spun că mi-am uitat nemurirea
la mijlocul distanţei dintre pulbere şi păsări
neverback
neverback
îngână drumul la căpătâiul pietrei
unde am să mă curăţ de spini;
în trenul tuturor
şi-al nimănui
pândesc clipa
risipirii
armonia prestabilită
a inepuizabilei mişcări.
se cerne prin ploi de castani:
îngenuncheată într-un gând
geruiesc cuvintele
pentru ziua fără mâine
când am să-mi fac cuib
în coarnele cerului.
neverback,
neverback
ţipă“goarna veşniciei”.
Tagore râde într-o haltă
sau poate într-o rană,
închipuie cercuri cu braţe arcuite
pe un chenar de lumină.
îi spun că mi-am uitat nemurirea
la mijlocul distanţei dintre pulbere şi păsări
neverback
neverback
îngână drumul la căpătâiul pietrei
unde am să mă curăţ de spini;
în trenul tuturor
şi-al nimănui
pândesc clipa
risipirii
armonia prestabilită
a inepuizabilei mişcări.
Agafia Drăgan (Eugenia Tigoianu Drăgan, născută în comuna Hodac, judeţul Mureş,
in anul 1953): Este membru al Ligii Scriitorilor Români (L.S.R.), al
Uniunii Scriitorilor Europeni (U.S.E.) și al Asociaţiei Culturale “Duiliu
Zamfirescu”. A debutat în timpul studenției cu versuri publicate în
revistele Vatra şi Gânduri
studenţeşti. După o pauză de mulți ani, în care a publicat doar articole de
specialitate, începând din anul 2014, Agafia Drăgan a revenit la poezie. A
publicat versuri în revistele culturale Nomen Artis, Agora, Luceafărul, Cervantes, Oglinda Literară,
Bogdania, qPoem, Armonii Culturale, Luceafărul din Vale, Metafora, Dor de Dor,
Cronos, Peniţa de aur, Amprentele sufletului, Negru pe Alb, Taifas literar,
Confluenţe literare, etc
Coautor în
antologiile:
Cuvinte Sculptate (editura Editgraf)
Lumină din Lumină (editura Armonii Culturale)
Roşu Mocnit (editura Rovimed)
Priveşte Visând,
Iubito (editura Editgraph)
Petale de Suflet (editura Edigraph)
Ieri ca prin Vis (editura Editgraf)
Obraji de
Magnolie (editura Editgraf)
Antologia
Antologiilor Naţiunea
(editura Naţiunea)
Cu tine în gând (editura Editgraf)
10 ani plini de
dor (editura Pim)
Lyrics et Prosa (vol. II şi III,
editura Naţiunea)
Pe aleea
cuvintelor (editura Inspirescu)
Toamna asta Plouă
cu Lacrimi (Iaşi)
Carmen (editura Anamarol)
Alburii Sclipiri
de Stele (editura Napoca Nova)
Poeţi şi
Scriitori Contemporani în Regal Eminescian (editura Editgraf)
Atlasul cu diezi (editura Armonii Culturale)
Volume de autor:
Nevoia de
Fericire (editura Editgraf, 2014)
Cu Toamna Căzută pe
Gene (editura Editgraf, 2015)
Măriuca şi
Prietenii ei (editura Editgraf, 2015)
Copyright © 2018 Agafia Drăgan
(Eugenia Tigoianu Drăgan)
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment