RAMONA MÜLLER - DUMNEZEU ÎN VOCATIV
















Ramona Müller – Dumnezeu în vocativ (editura Libris Editorial, 2018): Poezie delicată și puternică simultan. Cuminte și îndrăzneață. Combinând trei universuri metaforice: poeticul romantic asumat fără sfieli moderniste (stele, suflet, singurătate, muguri, eros, cer, plâns, rouă, mirare etc.), abstractul „matematic”, de contrapus primului (abscisă, infinit, zero, tangentă, ecolocație, mulțime vidă, concav, convex etc) și vocabularul corporalului (trup, coapse, subsuori, pofte, plăceri, vertebre, „simfonia anatomică”, „derivele palmelor”, pântec, „coapsele răvășite”, „crevasele sânilor” etc.) poeta își caligrafiază cu o delicatețe de gheișă rănile sufletului și entuziasmele. Este o poezie a căutării, a reîntregirii de sine prin iubire, a lipirii celor două părți despărțite ale sufletului și ale trupului, ca în mitul antic. Vocativul este aici in-vocare, chemare și implorare către divinitățile iubirii, descântec pentru a împlini această uniune. Cântec de dragoste care are nevoie de ecou. Expresie a nevoii de totalitate prin dublu. 

(…) Volumul Ramonei Müller arată un poet autentic, cu antene ultra-sensibile de a capta neliniștile viețuirii ca dragoste și capabil de a trece în literă fiorul duratei, căci scrisul învie: „alege o stea / hingherii așteaptă / eu te scriu / încă”. (din prefața volumului semnată de scriitorul și criticul literar Christian Crăciun)



pas de damă

e ușor între două plecări
să amanetezi coardele vocale
pentru intonația sacadată
a unui lamentabil rămas bun

gândește de două ori
o dată în alb
apoi în negru
înainte de a întoarce urna destinului uni

votez gri secundele suplimentare

limba mea respiră trei vocale
când într-un spațiu virtual mi te așezi alături

joker al întâmplării
îți vânez fricile cu harponul păcatului
să nu mai porți grija sentimentelor permeabile
suntem subiecții aceluiași predicat
în facerea amorului

azi în matricea mea
cântă o Madonnă
fin glamour
privilegiul damei de roșu
cu șuvițe graffiti

la drum de seară dar în ceas de rouă
ne-am intersectat fumurile de țigară

sufletul meu e full
decartează


linii frânte în zațul de cafea 

dincolo de misterul femeii pe tocuri
amantul mângâie gleznele viselor
tremur docil în trifoiul pastelat
pentru a se vindeca de sine
dama de pică
îşi muşcă limba convertind sentimente
la cursul de schimb al aparenţei
linii frânte în chiromanţia palmei stângi
linii curbe în strofele repetitive ale trupului
singurătatea se citeşte în coapsele răvăşite
şi în unghiurile secante carnal
ce plătesc ramburs amurgul
erată
nebuni captivi în ospiciul toamnei
cu pereţii de granit
ard caloriile pe cearșafuri faţă verso
amintirea salivează pe gingii de suflet
dar dincolo de misterul femeii pe tocuri
noaptea frântă liniar
se ghiceşte în zaţul de cafea


perceptibil

freamătul clipei obraznice
îmi scutură părul
cu miros de castane coapte

cerul trece prin mine
dorinţele prind culoare
abia te pot cuprinde
în baierele îmbrăţişărilor albastre

aş vrea să cresc ca o cristalidă
din săruturile tale de propolis
cupola cearșafului de extaz
măsoară distanţa dintre clipe
şi aşază discernământul într-o respiraţie andante
pe trupul meu de rouă efemeră

contagioase primăveri reduc pupilele
la un răsărit cu sens unic

şi totuşi
sunt acelaşi copil flămând
de tine
de lumină


  
minutele scaunelor

am invitat minutele să ia loc
pe scaunele din sala de aşteptare
a unui penultim peron de gară
au servit micul dejun
făcând schimb de pălării şi prezentând
condoleanţe magicianului
pentru iepuraşul ce nu mai ieşea din jobenul său
asta da surpriză
când timpul nu mai are răbdare
departele îşi cheamă aproapele
pe coama de suflet
într-o investigaţie egală cu o confesiune
ziarul în care ţi-ai citit necrologul
îţi dă dreptul să stai în şase
gândind ca unul
atâtea promisiuni scheletice au trecut
rătăcitoare pe aici
încât oglinda solstiţiului crapă
la fiecare răsărit
doar minutele scaunelor aşteaptă
într-un veşnic voluntariat


Tăcutele rugi

Tăcutele rugi se conjugă doar în doi
Cu genunchii topiți în întrebări târzii,
Prin gratii de vise, triste închisori de ploi
La braț cu toamna ta, dar tu mai întârzii?

Orice vertebră din mine se face cuvânt,
Ecou inelat de scoică la ureche,
Când cade coroana de spini, fiecare sfânt
Adună tăcutele rugi doar în pereche.

Îmi caut sufletul rămas pe dinafară
Cu buzunarele pline de anotimpuri.
L-am găsit pe trotuar trăgând dintr-o țigară:
„Din altarul clipei ai putea una ca să furi

Pentru crinul stelar ce lacrima-și așterne
În lista păcatelor?”... un cer codificat
Al tristului Icar, zbor doar în caverne,
Rocada unui destin, rege nebun, șah mat...

Sânger și mă extrag din fluturi radical,
Buzele împletesc doar tăcutele rugi,
Filmul derulat anonim până la final!
Rămâi, de tine nu ai cum și unde să fugi!


Citește mai multe versuri și profilul scriitoarei aici: Ramona Müller

Copyright © 2018 Ramona M
üller
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Niciun comentariu

Un produs Blogger.