RAMONA MÜLLER - DUMNEZEU ÎN VOCATIV

Ramona Müller – Dumnezeu în vocativ (editura Libris Editorial, 2018): Poezie delicată și puternică simultan. Cuminte și îndrăzneață. Combinând trei universuri metaforice: poeticul romantic asumat fără sfieli moderniste (stele, suflet, singurătate, muguri, eros, cer, plâns, rouă, mirare etc.), abstractul „matematic”, de contrapus primului (abscisă, infinit, zero, tangentă, ecolocație, mulțime vidă, concav, convex etc) și vocabularul corporalului (trup, coapse, subsuori, pofte, plăceri, vertebre, „simfonia anatomică”, „derivele palmelor”, pântec, „coapsele răvășite”, „crevasele sânilor” etc.) poeta își caligrafiază cu o delicatețe de gheișă rănile sufletului și entuziasmele. Este o poezie a căutării, a reîntregirii de sine prin iubire, a lipirii celor două părți despărțite ale sufletului și ale trupului, ca în mitul antic. Vocativul este aici in-vocare, chemare și implorare către divinitățile iubirii, descântec pentru a împlini această uniune. Cântec de dragoste care are nevoie de ecou. Expresie a nevoii de totalitate prin dublu. (…) Volumul Ramonei Müller arată un poet autentic, cu antene ultra-sensibile de a capta neliniștile viețuirii ca dragoste și capabil de a trece în literă fiorul duratei, căci scrisul învie: „alege o stea / hingherii așteaptă / eu te scriu / încă”. (din prefața volumului semnată de scriitorul și criticul literar Christian Crăciun)

pas de damă

e ușor între două plecări

să amanetezi coardele vocale

pentru intonația sacadată

a unui lamentabil rămas bun

gândește de două ori

o dată în alb

apoi în negru

înainte de a întoarce urna destinului uni

votez gri secundele suplimentare

limba mea respiră trei vocale

când într-un spațiu virtual mi te așezi alături

joker al întâmplării

îți vânez fricile cu harponul păcatului

să nu mai porți grija sentimentelor permeabile

suntem subiecții aceluiași predicat

în facerea amorului

azi în matricea mea

cântă o Madonnă

fin glamour

privilegiul damei de roșu

cu șuvițe graffiti

la drum de seară dar în ceas de rouă

ne-am intersectat fumurile de țigară

sufletul meu e full

decartează

linii frânte în zațul de cafea 

dincolo de misterul femeii pe tocuri

amantul mângâie gleznele viselor

tremur docil în trifoiul pastelat

pentru a se vindeca de sine

dama de pică

își mușcă limba convertind sentimente

la cursul de schimb al aparenței

linii frânte în chiromanția palmei stângi

linii curbe în strofele repetitive ale trupului

singurătatea se citește în coapsele răvășite

și în unghiurile secante carnal

ce plătesc ramburs amurgul

erată

nebuni captivi în ospiciul toamnei

cu pereții de granit

ard caloriile pe cearșafuri față verso

amintirea salivează pe gingii de suflet

dar dincolo de misterul femeii pe tocuri

noaptea frântă liniar

se ghicește în zațul de cafea

perceptibil

freamătul clipei obraznice

îmi scutură părul

cu miros de castane coapte

cerul trece prin mine

dorințele prind culoare

abia te pot cuprinde

în baierele îmbrățișărilor albastre

aș vrea să cresc ca o crisalidă

din săruturile tale de propolis

cupola cearșafului de extaz

măsoară distanța dintre clipe

şi așază discernământul într-o respirație andante

pe trupul meu de rouă efemeră

contagioase primăveri reduc pupilele

la un răsărit cu sens unic

și totuși

sunt același copil flămând

de tine

de lumină

  

minutele scaunelor

am invitat minutele să ia loc

pe scaunele din sala de așteptare

a unui penultim peron de gară

au servit micul dejun

făcând schimb de pălării și prezentând

condoleanțe magicianului

pentru iepurașul ce nu mai ieșea din jobenul său

asta da surpriză

când timpul nu mai are răbdare

departele își cheamă aproapele

pe coama de suflet

într-o investigație egală cu o confesiune

ziarul în care ți-ai citit necrologul

îți dă dreptul să stai în șase

gândind ca unul

atâtea promisiuni scheletice au trecut

rătăcitoare pe aici

încât oglinda solstițiului crapă

la fiecare răsărit

doar minutele scaunelor așteaptă

într-un veșnic voluntariat

Tăcutele rugi

Tăcutele rugi se conjugă doar în doi

Cu genunchii topiți în întrebări târzii,

Prin gratii de vise, triste închisori de ploi

La braț cu toamna ta, dar tu mai întârzii?

Orice vertebră din mine se face cuvânt,

Ecou inelat de scoică la ureche,

Când cade coroana de spini, fiecare sfânt

Adună tăcutele rugi doar în pereche.

Îmi caut sufletul rămas pe dinafară

Cu buzunarele pline de anotimpuri.

L-am găsit pe trotuar trăgând dintr-o țigară:

„Din altarul clipei ai putea una ca să furi

Pentru crinul stelar ce lacrima-și așterne

În lista păcatelor?”... un cer codificat

Al tristului Icar, zbor doar în caverne,

Rocada unui destin, rege nebun, șah mat...

Sânger și mă extrag din fluturi radical,

Buzele împletesc doar tăcutele rugi,

Filmul derulat anonim până la final!

Rămâi, de tine nu ai cum și unde să fugi!

Citește mai multe versuri și profilul scriitoarei aici: Ramona Müller

Citește aici poezii din volumele: Atacă și fugi! - Conefesiunile păpușii voodoo, Numele meu este altul, Cealaltă ființă a mea

 

Copyright © 2018 Ramona Müller

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.