EMILIA IVANCU - CĂRȚILE VIEȚII

Emilia Ivancu – Cărțile vieții (editura Eikon, București, 2018): Emilia Ivancu - poet, traducător și cadru didactic universitar, în prezent Lector de Limba și Literatura Română la Universitatea din Poznań (Polonia) – ne propune un volum de poezie “în care cititorul devine părtaș la o frumoasă întâlnire dintre cuvânt și imagine, confirmă că putem vedea lumea în multe feluri, iar împletirea celor două limbaje artistice, întrezărită în urmă cu ceva vreme, sugerată și apoi împlinită, e o bucurie”. Volumul este ilustrat de grafica artistului aiudean Stefan Balog.

“Cartea mării, Cartea morții și Cartea iubirii sunt cele trei cicluri pe care Emilia Ivancu le construiește poetic drept Cărți ale vieții, în acest nou volum de versuri, prin care mai urcă o treaptă în devenirea sa creatoare. Primul text s-ar putea citi ca o artă poetică: „Așa am început să scriu / despre cum am început să vorbesc limba aerului și a apei, / a pământului și a focului.” (Somn de cântec) Avem în față (cum avem și în celelalte volume) o lirică a elementelor, iar poemul, așa cum îl concepe autoarea lui, este limba acestora, limbă născută din nevoia de a percepe lumea drept poem, drept cântec. Apa și focul, pământul și aerul vorbesc oamenilor în limba lor, prin transfigurări secunde, precum oceanul-marea-râul-valul-izvorul-fântâna sau pasărea, delfinul, castanul, steaua, piatra, umbra – motive recurente în textele Emiliei Ivancu. Deși par „separate” tematic, cele trei cărți comunică prin motive care se cer purtate și inspirate de mai multe texte: nașterea lumii, nașterea omului sau nașterea poemului comunică o iubire care scapă înțelegerii imediate, o iubire a cărei alternative nedorită e nimicul, neantul, iadul-văzut-ca-lipsă-a-iubirii. Înțelegerea aceasta ar putea fi învățată.” (extras din din Prefața semnată de Georgeta Orian).

Binecuvântare marină

Am adormit pe un mal de mare,

unde nu se aud decât valurile

și unde nimic nu se mișcă în aer sau pe pământ,

decât albatroșii ce-și măsoară viața între înălțimi și adâncuri.

Am visat ape de jad

și culoare de azur,

scufundarea mea între apele mării

părea o întoarcere acolo unde totul abia a început să prindă formă

printre umbre și lucruri

care încă sunt ușoare precum valul ce le poartă.

Din apă s-a născut lumea,

chiar și mama mea s-a născut dintr-un ocean de femeie,

iar eu,

eu am devenit un izvor ce tot spre mare înoată.

Am adormit pe un mal de mare

și, când m-am trezit,

abisul femeilor-ocean care mi-au pus pe frunte destinul

de a fi la rândul meu femeie-ocean,

cu părul agățat de stelele nopții târzii

și mâinile aducătoare de vin,

cu sânii mustind a bucurie și lapte,

a tresărit:

marea îmi trimisese semnul

că visul și somnul meu marin

fuseseră binecuvântate –

delfinul înota la picioarele

pe care marea mi le săruta

în semn de recunoaștere.

Limba pietrelor

Am trăit printre oameni și cuvintele lor au devenit pietre,

cuvintele mele au devenit apă.

Am fugit atunci în munți

și mi-am așezat oasele obosite

pe pietrele ce însoțesc izvorul spre lume

Am adormit cu susurul apei lovind pielea rece a pietrelor

ce mi-au oferit mângâierea

pe care oamenii au uitat-o

Pentru că așa sunt oamenii –

ei uită că pielea niciodată nu poate fi îmblânzită prin lovituri,

nici inima

Și în susurul apei care îmi lovea blând patul rece,

am învățat limba pietrelor,

limba celor care au puterea de a lovi

au însă o putere și mai mare –

aceea de a rămâne bune și blânde,

indiferent de susurul apei,

care le face să cânte sau să plângă.

Stefan Balog - Limba pietrelor

Fără hartă

Mă întrebi dacă sunt tristă

pentru că astăzi nu strălucește soarele pe cer

Eu mă întreb de unde știi

că azi zboară păsările pe un cer de sticlă,

dar îți răspund că ne naștem pe pământ fără vreo hartă,

suntem aruncați în lume cu ochii spre înalt

și mâinile spre pământ,

și mergem în neștire fără vreo hartă,

ne îndrăgostim la întâmplare,

dăruim flori la întâmplare,

visăm la întâmplare,

cădem la întâmplare,

naștem copii la întâmplare

și ne îmbolnăvim la întâmplare

și toate pentru că ne naștem fără hartă

și nu știm care sunt punctele cardinale

ale vieții și ale morții,

ale iubirii și urii.

Și, dacă primim în dar vreo hartă,

nu știm să o citim

și o împăturim și uităm de darul primit,

sau o dăruim mai departe

sau o pierdem sau o aruncăm peste cap

într-un gest de uitare de sine.

Și-atunci din nou ajungem pe drum fără vreo hartă,

și plângem mai departe,

și iubim mai departe,

și murim mai departe

de fiecare dată aflând mult prea târziu

că numai trăind,

ne scriem propria hartă,

singura dovadă că viața noastră este,

până la urmă,

mai mult decât o simplă întâmplare.

Citește mai multe versuri și profilul scriitoarei aici: Emilia Ivancu

Copyright © 2018 Emilia Ivancu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.