ARIANA ZBURLEA

 

nu ai fost

nu ai fost
prima mea iubire.

ai fost doar
o pereche de tălpi
care merg și-acum
pe trupul meu
într-un pelerinaj tăcut.

și-și dezvață drumul,
și se spală de sânge,
pe fața mea de pernă
niciodată uscată
pe sârmă,
lângă celelalte rufe.

am sângerat
atât de mult,
că părul mi-a devenit roșu
și puteam face apa – vin.

mă obseda
că măcar asta
e pentru totdeauna –
tălpile tale
se vor întoarce mereu
pure,
ca un doliu în alb.

te sărutam plângând  

ne-am întâlnit
când tonurile de gri ale zilei
țiuiau în timpanele noastre și nicio cafea
nu ne putea încălzi picioarele ude în ghete
nici nu ne-am salutat, piepturile s-au întâlnit
ca doi nori de vară, pierduți în decembrie
care căutau cu disperare să fulgere nuclear
slabele strângeri de mână

am respirat unul în altul
inuman
mă sufocam cu pielea ta
până mi-am speriat îngerul
vrând să simt cum te iubește timpul
cum agită celulele, făcându-le să se omoare între ele
dar am găsit în porii tăi doar păsări
ce voiau să-și multiplice aripile

te sărutam plângând
până am curentat cerul

de parcă gurile erau prea mici pentru sărutul nostru
tremurând de tot ce am visat să avem vreodată
ne stingeam ochii și cearcănele
cu buzele
palmele răstignindu-se în crucea nopții

și-afară un copil zbiera
ninge ninge

iar noi, în casă
ne sărutam plângând
ca un îngrășământ pentru moarte


stejarul

stejarul din față își picură frunzele pe geam
încet

ce să fac, tată?
și eu caut apă, să-mi ud rădăcinile
pe care mi le imaginam atât de vivid
cele două cozi împletite care cădeau pe pământ
acum douăzeci de ani;
azi
e o zi când mintea nu răspunde
dar am grijă de mama
așa cum ai fi vrut.

azi
avea gura amară
am copt o prăjitură cu mere
și mi-am pus ochii la uscat
în lumina candelei
făina era cam râncedă, de import
că na, și alții trebuie să mănânce
merele reci aveau urmele dinților de șarpe
și nici viermii n-au mai crescut înăuntru
adormim într-un aer străin și plin de libertate
diferit de acela
când copacii miroseau și după ce
ploile îi răzuiau de verde.

ce să fac, tată?
mama îmi zice mereu să ocolesc stația Timpuri Noi
că acolo s-a sinucis o alta fată frumoasă
dar eu nu o ascult.
aproape regretă că m-a născut
așa de mult ține la mine.
căldura din casă
nu se mai face din mișcarea trupurilor
e mult miros de metan
tăcere.
poți muri aici și doar răsăritul
va aprinde lumânare

ce să zic, tată
ești norocos.
până mâine, cel târziu
vei simți și tu lumea mai ușoară
când melcii vor roade
ultimele frunze


film despre căldură

am fost și caldă am fost și rece
am fost fierbinte
că mă puteai face soarele personal
al unei singure planete
în timp ce
toată lumea își adună căldură de peste tot
din magazine, din telefoane, de pe scaune
de sub cearșafuri, când schimbă așternutul
de parcă își strâng hrană și
se pregătesc de hibernare

e atâta căutare de căldură

și nu știm cum să ne-o lipim de piele
să băgăm mâna mai adânc în noi
s-atingem un tren de jucărie
sau un oarecare stâlp de susținere-n curbe

ne rămâne să inventăm propriul film despre ea
în fiecare dimineață, în lumina gri-albăstruie
ce strălucește pe bucata de faianță
ca un peisaj de iarnă
când soții-și sărută reciproc umbrele pe uși
cu radiourile pornite

privește oamenii din blocurile de vizavi
cum își pun ibricul pe ochiul aragazului
ce animale fragile
și aburii cafelei le caută nasul,
le caută dorința de viață
din buze
și e atâta căutare de căldură
pretutindeni


Note despre mine însămi:

Ariana Zburlea (n. 1 iulie 1997, Slobozia): Am publicat poeme și proză în revistele Vatra Veche, Literadura, Zugzwang, Helis, Timpul (Republica Moldova), Planeta Babel, Meridianul Timișoara precum și pe platforme online precum LiterNet, Noise Poetry și O mie de semne. Câteva dintre poeziile mele au fost incluse în recenta antologie O tandrețe strict teoretică (un proiect al clubului de lectură Noise Poetry, coordonat de Mihai Marian, editura Cartex, București, 2025).

 

Copyright © 2025 Ariana Zburlea
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
 

---