inimile n-au umbrele când plouă
lovite de bordurile atâtor drumuri care
au lăsat pete
ce n-au mai ieșit niciodată
ciobite și deformate
de viața trăită
pe care pretindem că o știm unul celuilalt
rupte de aceleași amintiri
scrise cu cerneală ce se usucă atât de greu
și pierderi ce au câte un nume
inimile
nu au niciodată umbrelă când plouă
și e bine așa.
îmi amintesc
când mi-ai făcut poza aia în blugi și pălărie roz
și ce gri e părul tău acum
vreau să renunț
să devin crâmpei de pământ fără nume
doar mama să le știe pe toate.
asfaltul nu s-a mai uscat niciodată
ne plângeau îngerii
că nodurile ni s-au desfăcut
aveau aripile trântite de asfalt
ce au lăsat mirosul mării
și ulei de motor
iar noi
iubiți
și triști
și zdrențuiți
nu ne-am salvat
doar motocicletele
își amintesc
cu câtă viteză nu am trăit totul…
plângem singuri
ce diform se închid rănile
tratate cu dezinfectant și ce vor gândi unii sau alții
sau ce înfricoșător să te auzi dinăuntru
să stai cu tine
să vrei să ieși
să se termine
să nu mai fii bolnav
să poți să plângi
și să nu te doară.
soldat, de ce nu ți-ai luat rămas bun?
soldat,
tu încercai să îți deznozi propriile ghemuri
și eu bucată de hârtie în uniforma ta
zâmbet cu gust de biscuiți
și ploaie de mai pe trupul obosit
femeie cu steluțe prinse de ureche
am așteptat
să privești înapoi
să-mi spui că nu te întorci.
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mihaela Apației
Citește aici: Poeme în alb
Copyright © 2024 Mihaela Apației
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.