Lilieci încurcați
Mi se cațără liliecii pe coaste,
se urcă pe umeri
și-mi șoptesc la ureche-n somn
tot ce este necesar pentru a-mi tulbura
mările din interiorul sufletului meu.
Spuma negricioasă a gândirilor mele
se varsă neîncetat prin corp,
înecându-mă în oase și crengi uscate și putrezite...
Mi se așează pe gât... mă zgârie,
ca mai apoi să-mi despice inima și sufletul,
poluându-mă ireversibil...
Mi-am pus în ochi mâl,
în cap cenușă
și-n urechi mi-am pus cianură.
În stomac mi-am turnat ceară
iar pe palme,
mi-am vărsat o călimară.
M-am învelit în staniol
și m-am dus în centru:
Acum sunt invincibil!
Ca cine-o să mă privească,
să se-nece-n ai mei ochi,
cin’ m-o respira
să se asfixieze,
cine va jigni spre mine,
din vorba-i să se otrăvească,
cine m-a iubi... cin’ m-a săruta pe mâini,
să știe să mă citească.
Jaluzele și uși
Bate vântul,
se ciocnesc două jaluzele:
Vorbărie mută... prea multă.
Scârțâie scaunele,
scârțâie și vocile.
Idei, dacă le pot numi așa...
praf... mult praf
și în minte și pe jos...
Măcar acolo-mi place să fac curat.
Ușa deschisă
și tipic pentru a rima,
cea de la minte închisă,
dar a mea nu.
Măcar aici îmi place să pară că n-am intimitate.
De fapt, nu e nicio pară, doar pare și nu contează ce:
Ușile celorlați sunt închise,
Deci?
Sunt în siguranță.
Nisip răscolit
Cu tălpile înfipte,
privesc marea
și simt cum nisipul se înghesuie în piele,
înfometat și îngândurat
de aromele ce le poartă un infinit,
care șade liniștit cu fix șase nasturi
mai sus de tălpi.
Mai sus de tălpi?!
Sunt tot eu,
privesc marea
și simt cu mantia de chihlimbar plină de șiroaie încurcate
începe să tușească,
să râdă pe sub degete,
să-și dea coate cu infinitul de mai sus,
romantic, încercând să se apropie.
Se petrece un act magnetic de seducție interioară!
Nisipul se răscolește în juru-mi ca o tornadă,
ajungând fix șase nasturi mai sus,
îmi sfarmă bluza, îmi zgârie pielea,
zvârlindu-se înăuntru de zevzec,
și încep să mă învârt, să mă rostogolesc,
să plutesc pe mare,
unind nisipul răscolit
De infinit.
Prea aproape
Ochii ți se încețoșează de furie,
iar fruntea din creangă de măslin
formează rânduri de negură.
Parcă prin corp îți curge sânge-ntunecat
ce se zbate, fuge, urlă și arde de ură,
lăsându-mă fără suflare.
Cuvintele se izbesc de poarta ruginită a sufletului meu
ca niște corbi pătați în roșu ce se varsă din cer
în mii de bucăți:
Îmi zvâcnesc urechile iarăși parcă...
și inima inimii mele se oprește.
Durerea se resimte ca pocnetele unui bici de piele-ntoarsă cu spini
și cad sub pământ, în camera cu ferestre negre,
cu suflarea une căprioare străpunse de glontele unui vânător.
Poate sunt prea aproape și nu-mi vezi ochii...
Poate sunt prea aproape și nu simți iubirea..
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Roxana Baciu
Copyright © 2023 Roxana Baciu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.