LEO BORDEIANU - DIN PANTOFUL DE AUR AL POEZIEI

(Leo Bordeianu – portret de Fioghn Calistru – 1985)

 

Puterea

Fecioară naivă privind pe sub gene
sau târfă strivită
de umbra cazărmii
distinsă doamnă elegantă frumoasă
sau bețivă ordinară vociferând
în gol
reală cărnoasă parfumată
plină de patimi
risipitoare distrată acaparatoare
ireală vedenie fâlfâind
brațe și plete mătăsuri ușoare
dulce suspin strigăt răcnet de groază

respingătoare și irezistibilă

puștoaică visătoare scriind
compuneri cu creioane colorate
sau javră sadică scriind
cu sânge pe trupurile celor dârji
asexuată
sau lesbiană umblând
năucită printre bărbați
de nimic nu te miri
îți place să fii la braț
cu cei prosperi cu cei ratați
și lor le place să fie un fel de miri

respingătoare și irezistibilă

pe câți i-ai fericit peste măsură
pe câți i-ai respins i-ai exasperat
pe câți i-ai făcut să deschidă
sau să închidă gura
pe câți i-ai mințit
fără a clipi
pe câți i-ai ridicat sus pe creastă
ca apoi să-i lași
cazi
în câmp deschis pe turnuri sau în piață
arzi
huiduit de propriii tăi sulițari
pe câți i-ai desfăcut între doi cai
între două cămile
între doi copaci
pe câți i-ai înnebunit i-ai băgat la dubă
pe câți în uitare
bubo

respingătoare și irezistibilă

cu câți ai fost bună tulburătoare și incitantă
i-ai mângâiat i-ai îmbrățișat i-ai decorat
li te-ai oferit cu și fără de cerere
cu câți ai fost rea sâcâitoare trufașă
plină de aroganță și dispreț
tiranică ucigașă
cu câți ai flirtat fără de rușine
cu câți ai zăbovit în hamace
pe paturi de campanie în alcovuri
pe canapele banale și soioase
cu câți ivani mahomezi napoleoni
nu ți-e greață

respingătoare și irezistibilă

din câți ai scos sufletul mințile mațele
din câți ai făcut manechine sperietori
din câți ai mâncat brutală și flămândă
din câți ai băut nepotolindu-ți setea
din câți ai tăiat cărămidă după cărămidă
pentru absurdul tău templu
la câți ai dat onoruri
la câți ai trimis capugii
pe la câți ai împrăștiat nestemate
care nu îți aparțin
de la câți ai luat râzându-le în față

marea ta de lacrimi
se scaldă în oceanul tău de sânge
plângi nenorocito
taie-ți venele despică-te sfârtecă-te

respingătoare și irezistibilă

peste câți ai trecut cu un zâmbet
enigmatic pe buze
peste câți ai trecut liniștită și cinică
peste câți ai trecut colcăind de ură
de câți ai profitat ei fiind creduli
de câți ai profitat ei fiind naivi
de câți ai profitat ei fiind cu mintea
un pic mai îngustă ca standardul european
de câți nu ai avut nevoie și i-ai aruncat peste bord
de câți ți-ai bătut joc
de câți te lipsești candidă cu jenă sau destrăbălată
de câți te lipsești când alte
chipuri îți apar în față
câți te-au iubit
te-au zeificat ți-au dorit moartea
câți te-au jinduit te-au urmărit
te-au surprins în flagrant delict cu alții
câți te caută amețiți
câți fug de tine
văzându-ți înspăimântați
fața

harta

prind harta țării mele de perete
nu îmi reușește
însă nu îmi pierd cumpătul

de când mă știu fac aceasta
ea desprinzându-se permanent
desprinzându-se

prind harta țării mele de perete
însă în timp ce potrivesc nordul
se desprinde sudul
și viceversa
în timp ce potrivesc vestul
se desprinde estul
și invers

prinde-o cu salivă mi s-a sugerat
am prins-o cu salivă și s-a dezlipit

prinde-o cu clei de copac mi s-a spus
am prins-o cu clei de copac și s-a dezlipit

am încercat și alte variante
în zadar însă

lumea intră la mine și pleacă
este grăbită
și nu sesizează că e vorba
de o lucrare foarte importantă
principială

mi-am pregătit piuneze ținte și ciocan
nu mai sunt un visător
potrivesc harta și fac boc-boc
fără a depune un prea mare efort
însă îndemânatic
boc-boc

piunezele se îndoaie țintele la fel
ciocanul iese din coadă
reiau și reiau

nu mai sunt atent
mi-am însângerat degetele

istovit mă năpustesc asupra peretelui
suntem unul la unul
de când mă știu durează lupta
parcă am mai văzut cândva acest sânge
măcar de s-ar închega mai repede
să nu curgă atât pe hartă

un nou asalt cu genunchii și cu coatele
cu ochii și cu umerii
bate frate

se face că peretele s-a strămutat și stă
înalt și inaccesibil în mijlocul orașului
nu mai este din lemn
nu mai are în el nici mortar nici piatră
e dintr-un metal special
înțeleg în sfârșit
mă întorc spre lumea
ce s-a adunat la spectacol
și îmi reiau aparent liniștit ocupația

acum nu mai am încotro
acum trebuie să iau câte o țintă și să bat
să bat încontinuu.

Patria mea

Patria mea jegoasă flămândă și alcoolizată
te iubesc

Patria mea pentru care nu pot face nimic
te îmbrățișez

Patria mea urâtă ciuntită și mută
plină de tumori și lipsită de Dumnezeu
îți sărut rănile
pe care nu știu cum să le vindec

patria mea huiduită umilită adulmecată
înfrântă
în poalele tale plâng
și cu lacrimi
îți spăl de pe chip
deznădejdea


o, mamă

o mamă cum de se întâmplă că te duci
spărgând sticla subțire a timpului

un păianjen invizibil între noi
țese

plouă implacabil ursuz

o mamă cum de se întâmplă că te duci
și eu nu pot să te rețin
eu nu pot

sufletul meu plânge
în singurătate deplină

stau pe malul râului și încerc
să scot din apele tristeții
șerpii amintirilor veninoși

o mamă cum de se întâmplă că te duci
și eu nu pot să te rețin
și nu mai pot plânge

eu privesc la tine
ca la discul lunii intrând în nori
cu tot cu a sa lumină


Pantoful de aur al poeziei

Fiecare a extras poezia în felul său
unii din răsărituri și asfințituri
alții din ierburi din copaci din inima munților
din dragoste din prietenie din mici răzbunări
au fost și de acei care nu au ieșit din casă
o găseau în cadrul ușii într-un buchet de flori
în ikebana de pe pervaz
în ploaia de după geam
în ninsoarea din imaginație
nu puțini au curtat-o la baluri
în jurul meselor
o salutau ceremonios pe funduri de pahar
în bodegi
în zone exotice de agrement

ea a acceptat cele mai diverse variante
a făcut contracte și avansuri
s-a lăsat convertită însă a dispărut
în ultima clipă din fața altarului
a fost blândă și ascultătoare dar mai mult
destrupată ca și cum inexistentă
a fugit pierzându-și uneori pantoful de aur

temele au rămas bine conturate devenind
sarcofaguri doldora de idei și subiecte
fă cu ele ce vrei
am cunoscut pe cineva care citea cărți
pentru a-și alege cuvinte
așa cum adolescenții ies pe bulevard
pentru a ochi fete

tomuri noi au rămas intacte
hârtia și cea simplă și cea luxoasă
se vede întoarsă înapoi în meandrele vegetalului
nu demult am deschis un volum gros
între copertele lui s-a ascuns un șoarece
fluturii din cărți țin locul stelelor de pe cer
unele poeme mai trăiesc
altele s-au mumificat au fost ceruite sau împăiate
o bună parte s-au alterat au prins mucegai
s-au volatilizat au devenit
ilizibile

autorii au rămas cu mai puțin păr
cu mai puțini dinți cu mai puține mâini picioare
vezicule rinichi
fără bucăți întregi de stomac
fără ochi
unele poezii frumoase și mândre fiind
le contestă paternitatea
altele îi privesc cu tristețe
cum pășesc
de-a lungul balustradelor fără capăt


Blog: Leo Bordeianu
Citește mai multe poezii și profilul autorului aici: Leo Bordeianu

Copyright © 2023 Leo Bordeianu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.