PAULA ROMANESCU - ÎNCHINARE LA LUCEAFĂR

 

15 Iunie 1889

O, ziua-n care a trecut Mihai
vama dinspre aici spre nicăieri,
lăsându-ne teii-nfloriți în veri
și un luceafăr răsărit pe plai
de stele rotitoare dintr-un ieri
cu turmele urcând pe guri de rai
și-o floare albastră ca un vis bălai,
și buciumul sunând în limpezi seri…

Cum mai trecut-au anii, uitând să mai revină,
cu-acele fermecate povești, doine, eresuri!…
Prezentul cu-ale sale vremelnicii anină
în setea de-a cunoaște, pustiu de ne-nțelesuri.
Ne mai rămân doar ochii la steaua și, am vrea
Când va veni căderea să știm a ne înălța.

Închinare la Luceafăr

Astru luminos, măsură și însemn statorniciei,
Al credinței de mai bine-n viitorul României,
Veghetor la vatra sacră unde rumenește slova
Când în codrii de aramă sună armii de Moldova,

Stea a Neamului, Luceafăr din a cerurilor bolți,
Lasă-ți raza să vegheze în a nopții noastre nopți,
Pune gândului lumină și credinței noastre vrere
Să-mplinească-n poezie altă sfântă Înviere!


Portret de Luceafăr

Îl vedeam și cu ochiu-nchis:
Era frumos cum numa-n vis:
Un zeu păgân, privire mândră
de un albastru clar de undă
cât să înece-n large zări
marea cu negrele-i corăbii
Pe mișcătoarele cărări…

Venea din cerul lui, căzând
în apa mărilor de gând
şi fără veste-o umbră grea
cu noapte mă învăluia
iar briza ca un glas de brume:
Taci! Din ce vezi, nimic nu spune!...

Când ochii i-am deschis, în zare,
discul din soarele-răsare
o umbră aureola,
albastră, care se făcea
și pod, și cale de lumine
între cerul înalt și mine –
Eu – fir de neștiută iarbă
gata să-nfloare-n land de lavă
sub ochiul rece-al unui mândru zeu
deșertul verde-al sufletului meu.


Cătălina

Cu farmecul tău, de Luceafăr râvnit,
Ai fost pe pământ port de tină,
Tărie de taină zidită în vină,
Aleasă mireasă de cer nenuntit
La ceas de înaltă visare, când dor
Iubirile toate de-o sfântă lumină
Nicicând tălmăcită de om muritor.

Și totuși aici pe pământ într-o seară
Aflași că iubirea nu-i doar pentru-o oară…

Mihai Eminescu
(grafica: Adina Romanescu)

Unor defăimători mărunți

Ne-a fost și regat țara, cândva-ntr-un zece mai.
Dar rege peste slova zidită-n dacic grai
Rămâi doar tu, poete-luceafăr, care treci
Tot ne-nțeles și singur parcă din veci de veci,
Să duci prin timpul orb solie-n zare
Cât soarele apune și răsare,
Că, între regii-robi ai armoniei
Tu ești chiar împăratul poeziei,
Lumină-n Verbul ce ne-a fost lăsat
De Unicul Luminii Împărat.
..................................................
Și iată-ne acum în secol-nenoroc
De care zicea unul că nu va fi deloc
Dacă…
               În fine, alții, mai ritos,
Răstălmăcindu-ți slovele săpate
În cremene de gând eternitate
Cu-nsemnele iubirii – legământ,
Bieți lătrători la lună, mori de vânt,
Umbre turnate-n umbră de Apus,
S-au vrut, decât lumina ta, mai sus…

Bâiguitori prin necuvântul lumii,
Tot mai străini de înțelesul humii
Însuflețite, ce necugetat
Ați vrea să-i luați și sceptru, și regat,
Ca-n locul lui să puneți pentru o zi
Trufia voastră oarbă: De-a nu fi!


Nedumerire

Nu înțeleg și pace
cum se face
de-i reușește poetului
„Cel mai chemat din toți
și cel mai teafăr”
să-i tulbure
cu limpezimea verbului
botezat în luceafăr
pe toți fonfii și flecarii,
găgăuții și gușații,
altfel spus, pe toți iloții
care-ajung prin voia sorții
chiar stăpânii ăstei nații
spre-a o face de ocară,
când sub cerul ce ne știe,
când prin lumea de afară,
cu-a lor zgomote deșarte
tălmăcite-n necuvinte!…

Să nu râzi!
Te uită, ninge!
Tu citește-l înainte!

Spune-ți iar, ca-ntr-un răsfăț,
Vechiul Nu credeam să-nvăț…
Deși mult mai bine-ar fi
Să-nvățăm chiar a iubi
Cât valurile, vânturile,
Ne poartă-n larg necânturile…

Ignoră fonfii cei flecari,
Cu sufletul și mintea slute!
Ei sunt mărunții unor mari
Necunoscute...


Pe urmele Poetului

Prin urbe dacă trec, adesea-mi pare
că-l văd ieșind de la jurnalul Timpul
pe cel care-a uitat demult
să-și schimbe-n vreme anotimpul.

Rostesc cuvântul codru
și oamenii în cale-mi
în arbori se preschimbă,
eu printre ei cutreier,
îi văd cum râd, cum plâng,
cum se-ncovoaie-n vreme,
fără ploi, fără vânt,
îi văd cătând spre ’nalturi‚
’nălțându-se, căzând…

Rostesc cuvântul lac
și-n lacul de sub pleoape
văd flori de nuferi galbeni.
Și eu trec de-a lung de maluri…
Peste vârfuri trece lună…
Printre ramuri de arin
Melancolic cornul sună…

Rostesc cuvântul plopi
și-n cale mi se-așterne
pustiu de ne-nțelesuri.

Rostesc cuvântul stea
și cerurile toate
cu mări de stele vin
să mă-ncerce cu noapte,
să-mi spună de-o ne-moarte
pe largul drumul lor
de negrăit mister
și ard,
ard depărtărilor până ce pier.
Doar una-mi știe cântul,
doar una-mi știe plânsul,
doar una-mi știe gândul
de ne-nțelesuri plin,
mă-mbie cu tăcere
de greu adânc de noapte
și parcă-mi spune-n șoapte:
Din cerurile toate
am coborât odată
cu tot al meu senin…

Rostesc cuvântul tei
și-mi cade peste creștet
o ploaie de miresme.

Rostesc cuvântul val,
și valurile, vânturile,
îmi poartă-n larg ne-cânturile.

Rostesc cuvântul om,
aud cuvântul soarte.
Șoptesc cuvântul om,
aud cuvântul moarte…
Înalț cuvântul om,
aud vorba iubire
și cerul tot se frânge
de greu de nemurire :
- Din golul goalei veșnicii
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă.
Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oară de iubire.

Mi-a plâns pe umăr un cuvânt
ca un amar de-nmugurire,
că dintre toate câte sunt,
Luceafărul i-a dat lumină,
caldul din lacrimă și vină,
miez, și-nveliș de rostuire:
Numele lui – Iubire.

 Când trec printre cuvinte, de ce-mi pare
 că oamenii sunt stele căzătoare?...


Scrisoare lui Mihai

Poete, împăratul tău slăvit
Cu neamuri mii care-i creșteau sub poale
Răpus e astăzi de bipede fiare
Și-n locul lui – un plâns neauzit
De seve și de murmur de isvoare…

Ni-i ţțara toată un deșert păgân,
Trecută-i de mișei prin foc și apă.
O, Țepeș Doamne, dacă nici acum
Nu vii, ne vom preface-n lemn de țeapă.


Lui Eminescu

Îți mulțumesc, mărite domn,
Pentru răcoarea serii
Înmiresmată de salcâm în floare,
Pentru bucium
Și corn sunând din timpi apuși
De glorii și restriște, duși
Cu noi’napoi spre Mircea, la Rovine,
Pentru Scrisoarea gândită pentru mine
Și pentru codrul ce fără ploi sau vânt
Se leagănă întruna
Când în tărie luna
Varsă spre noi neliniște și somn...

Îți mulțumesc, prealuminate domn
Al graiului român din care cresc
Și dor, și plâns, și cântec omenesc,
Spre-a dăinui în noi cât va dura
Sub cerul lumilor ecou de stea.


Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Paula Romanescu
Citește aici: Iarna (în haiku și tanka), Scrisori în iarnă, Sensuri / Sens, Dialog / Dialogue, Totu-i înscris


Copyright © 2023 Paula Romanescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.