D. Iacobescu
“Trăind în epoca premergătoare marilor reforme sociale, în epoca aceea când în bătrâna Europă începuse sedimentarea unei spiritualități noi, D. Iacobescu a fost primul poet al nostru care, cu toată vârsta lui fragedă, a înlesnit fără nici un efort, filiațiunea între eleganța spiritului francez, manifestată, atunci, prin acordurile de nouă coloratură ale simbolismului, și curentele poeticei locale, care năzuiau spre un ideal de artă născut din brazdă și destinat acesteia. În vacarmul acelui început de veac, care anunța, printre altele, o tehnică noua a sensibilității, D. Iacobescu și-a trăit poezia singur și sincer, în afara oricăror dogme, și niciodată aceasta izolare nu l-a făcut să se considere un « neînțeles ». Sufletul său copleșit de un extaz continuu, tiran deci, și-a tremurat emoția fără să se caute, fără să se definească.” (extras din cronica “Configurația poeticei lui D. Iacobescu” – semnată de Tudor Scarlat – publicată în “Revista Fundațiilor Regale” – numărul din 1 ianuarie 1936)
Amintiri, în amurg
Prin parc țâșnesc izvoare de parfum...
Ascult cum plâng fântânile și cum
Pe nervii mei arcușul serii plânge.
E-o muzică pierzându-se'n trecut,
Un vis fugind pe o strună de vioară,
Trezind ecoul stins odinioară
Și-amantele ce dorm în gropi de lut.
Ce triste sunt!
- Cu ochii mari și reci,
Se-adună gânditoare pe poteci,
În mâini purtându-și inimile goale.
Apoi cu gesturi mute și domoale
Plutesc sfios spre mine, rând pe rând,
Și îmi sărută sufletul, plângând.
Vers pervers
lumina de amiază,
E plină atmosfera
de plante dulci și moi...
Într'un salon ce doarme
o canapea veghează...
Tăcere'nduioșată
de șoapte...
iar apoi:
Când mâna mă respinge
piciorul mă provoacă,
Privirea mă refuză
și buzele mă cer, —
Iar sufletele noastre
dansează și se joacă
Ca două mici maimuțe
pe-o creangă de palmier.
Tristeți de seră
Tăcere!
Nu simți cum în penumbra caldei sere
Blazatele corole de-aristrocratici crini
Își plimbă'ncet tristețea prin nervii noștri fini?
Ascultă:
O fântână lovind un mic bazin
Își mestecă murmurul cu florile de crin,
Și dă tristeții albe nuanțe de suspin.
Și'n timp ce ziua moare de-o grea tuberculoză
Stroping tot parcul veșted cu sângele-i bolnav,—
închisă'n glastre, sera se face tot mai roză
Și freamătul tristeții se face mai suav.
Păstrează-ți veșnic sufletul închis,
O, miss; o, blondă miss...
Învăluie murmurul bazinelor ce curg
În izolarea roză de seră în amurg,
În care să plutească singuratic
Tristețea unui vis aristocratic.
Noapte de toamnă
mansardă solitară,
Privim cum umblă noaptea
cu pași de lup pe-afară.
Pe străzi catifelate,
și pe fațade sumbre,
Alunecă dantela
de stele și de umbre.
Iar liniștea își plimbă
castelul de mătase
Cu turnuri adormite,
cu bolti și cu terase,
Din care-o mână fină
aruncă flori albastre
În parcurile moarte
și'n sufletele noastre.
Zile de vară
Alunecă ușor către liman,
Alunecă ușor ca o epavă
Pe apa unui luciu african.
Din zi în zi,
O oboseală leneșă și dulce
Mă leagănă cu lâncezeala
unui prohod oriental,
Iar sufletu-mi se pleacă, greu și pal,
Mai mult și tot mai dornic, să se culce.
O, adormi, adormi
În calmul nesfârșitelor pustii,
Troienit de valuri largi de soare,
De imense liniști arzătoare,
De nisipuri sterpe și latente
Și de-un șir de veacuri decadente!
Fantezie
și marea sânu'și va deschide
Ca'n legănări adormitoare
să mă scufunde pentru veci
În țări de liniște eternă
În care triste nereide
Mă vor culca pe mușchiuri fine
și-mi vor închide ochii reci.
Eu voi dormi adânc... deasupra-mi
aceieași valuri largi de ghiață
și vor urma oftarea surdă
și pribegia fără rost;
Vor răsări mărgeanuri roșii
În locul sângelui ce-a fost;
Mărgeanuri roșii ce prin muguri,
vor înflori tot mai departe,
Se vor urca din adâncime,
se vor urca mereu, - și-apoi
Vor împleti la suprafață
o insulă de roze moarte,
Pe care undele-obosite
o vor stropi cu lacrămi noi.
Iar când, cu aripi istovite
de-atâta zbor prin zarea mută,
Venivor păsările apei
la ea să caute liman –
Această lume solitară,
din sbucium și din răni născută,
Va fi un leagăn de odihnă
A călătorului ocean.
|
| Poezii de D. Iacobescu publicate în "Universul literar" (1920) |
În ziua despărțirei noastre
Noi n'am oftat și nici n'am plâns,
Dar peste bolțile albastre
Hlamide lungi de nori s'au strâns,
Și ceru-a plâns
În ziua despărțirei noastre.
Mi-aduc aminte ca acum
Cum noi stăteam ursuzi la geam
Ca două bufnife pe-un ram,
Și așteptam să treacă ploaia.
În melancolica grădină,
Prin dantelarea albei ploi,
Pluteau surâsuri de rugină,
Și gesturi veștede de foi
Cădeau alene în noroi.
Noi așteptam să treacă ploaia;
Se'ntuneca
Și tot ploua.
Și-atunci din negura albastră
Ieșeau vedenii pe poteci,
Și'n aiurări de oase reci
Treceau iluziile stinse
Și jurămintele învinse, — T
receau strigoi subțiri și uzi...
Iar noi stăteam la geam ursuzi.
Într'un târziu s'a 'nseninat, —
Ai tresărit și ai plecat.
Dar de atunci în orice seară
Când ploaia picură din ram,
Strigoii trec oftând pe-afară, —
Iar eu privesc ursuz la geam.
“Nu l-am cunoscut pe Iacobescu, deşi pe vremea când publica, îl citeam şi-l admiram. Dar tocmai ignoranţa mea asupra persoanei sale fizice, îmi măreşte farmecul acelui sentiment ce rezultă din străduinţa de a-l smulge paginilor ce au rămas de pe urma lui.
Iată: n'avea decât 19 ani când a murit şi d'abia terminase liceul; ftizia îl pândea mai de mult — și judecând după acurateţea caietului și îngrijirea scrisului, cum și după atmosfera versurilor sale, trebue să fi fost un adolescent ce purta fatalitatea în ochi, iar pe trupul lui sortit pieirii, și sbuciumat de voluptaţi bolnave, nişte haine modeste dar foarte îngrijite.
N'avea decât 19 ani Iacobescu, dar toată poezia modernă — cu tainele, ritmurile și subtilitățile ei — atinsese cu mâini nevăzute coardele rare ale sufletului său.”
- Quasi (editura “Cultura Națională”, 1930; volumul a fost republicat de editura Aius, 2014)
- Revista “Universul literar” – numărul 18 ianuarie 1920
- Revista “Universul literar” – numărul 28 martie 1920
- Tudor Scarlat - cronica “Configurația poeticei lui D. Iacobescu” – publicată în “Revista Fundațiilor Regale” – numărul din 1 ianuarie 1936
- S. Podoleanu - volumul “60 scriitori români de origină evreească” – publicat de Editura “Slova”, București, 1935
- Tudor Vianu - cronica "D. iacobescu - un poet mort și o vreme apusă" publicat revista "Literatorul" - numărul din 24 august 1918
Leave a Comment